Apoi aude şuieratul ca de gaz scăpat de sub presiune, se întoarce şi o vede pe mama lui Libby, doamna Pennington, holbîndu-se drept la el, cu o expresie de oroare şi ură absolută pe faţă. De fapt chiar îşi dezgoleşte dinţii la el. Prins asupra faptului, se gîndeşte Bunny şi lasă capul în jos, ca să se roage.

Băiatul priveşte în sus, spre tatăl său, apoi spre doamna Pennington, căreia îi zîmbeşte şi îi face cu mîna încet şi trist. Bunica puştiului se uită la el şi scutură din cap, furioasă şi îndurerată, iar din pieptul ei răbufneşte un suspin adînc. Soţul său, un tip arătos, care făcuse un infarct cu un an în urmă şi acum era nevoit să stea într-un cărucior cu rotile, ridică o mînă convulsivă şi o pune peste mîna disperatei sale soţii.

Brusc, părintele Miles vorbeşte despre „cei rămaşi în urmă“, iar cînd pomeneşte de „soţul iubitor al lui Libby“, Bunny are impresia că aude un geamăt distinct din partea adunării – să-l huiduim şi să-l fluierăm pe tipul cel rău. Se gîndeşte că, poate, e doar o închipuire, dar, pentru orice eventualitate, îşi schimbă poziţia, arătîndu-le spatele, şi se întoarce spre perete, ca pentru a se apăra de dispreţul lor colectiv.

Cînd deschide ochii, atenţia îi este atrasă de o pictură cu Fecioara Maria, cu pruncul Iisus la piept. Sub ea e o plăcuţă lăcuită pe care scrie Madona cu pruncul, ceea ce-l face să închidă ochii şi să-şi plece capul din nou, gîndindu-se la Madonna, la păsărica ei rasă (probabil) şi cum citise el în unele interviuri că îi plăcea să fie plesnită peste fundul întreţinut prin yoga.

Dincolo de toate aceste lucruri imaginate, aude şoapta înceată a slujbei şi are dintr-odată senzaţia imperioasă a prezenţei soţiei sale şi, în mod ciudat, a propriei sale damnări. Nu mai poate suporta.

— Aşteaptă aici, îi şopteşte fiului său.

Bunny îşi face loc să iasă din strană şi, cu capul plecat, se strecoară afară din biserică. Traversează furişat pajiştea pătrată şi verde şi, ajuns într-un WC public din cărămidă, umbrit de un palmier neverosimil, îşi odihneşte capul pe zidul plin de graffiti al cabinei şi face laba. Rămîne o vreme în această poziţie, apoi bîjbîie deprimat după suportul cu hîrtie igienică, se curăţă şi iese din cabină.

Stă cu ochii plecaţi în faţa pătratului reflectorizant de oţel inoxidabil prins pe perete, deasupra chiuvetei. După o vreme găseşte curajul necesar ca să-şi ridice privirea şi să se uite la el însuşi. Într-un fel, se aşteaptă ca din oglinda murdară să-l întîmpine un căpcăun cu mandibula căzută, plină de bale, şi e plăcut surprins că recunoaşte faţa care îl priveşte fix – caldă, iubitoare şi cu gropiţe. Îşi netezeşte cîrlionţul gelat şi îşi zîmbeşte. Se apropie mai mult. Da, asta e: acea alură irezistibilă şi inefabilă – puţin abătută şi afectată, sigur, dar cine n-ar fi aşa?

Apoi, la o examinare mai atentă, vede acolo şi altceva ce priveşte spre el. Se apropie şi mai mult. Pe faţa lui şi-a găsit loc ceva legat de suferinţă, ceva ce – îşi dă el seama cu uimire – îi sporeşte magnetismul. Ochii lui au o intensitate pe care nu o aveau înainte, o lumină tragică, ceva despre care Bunny simte că are un potenţial inepuizabil. Trimite spre oglindă un zîmbet trist şi emoţionant şi e şocat în faţa proaspetei sale forţe de atracţie abia descoperite. Încearcă să se gîndească la o vedetă plină de bani care a fost vizitată de vreo mare tragedie şi care, în urma acesteia, a ajuns să arate mai bine, dar nu găseşte nici una. Asta îl face să se simtă mega-potent, ultra-capabil şi supra-uman – toate deodată.

Dar, mai presus de orice, Bunny se simte răzbunat. În ciuda a tot şi toate, şi-a recăpătat farmecul. Se simte pregătit să facă faţă dispreţului încruntat al acelei biserici pline de femei rigide. Se gîndeşte chiar să-şi mai facă una mică aici, la chiuvetă. Bagă în gură o Lambert&Butler, o aprinde şi suflă o trîmbă de fum spre propria lui imagine din oglindă.

Apoi observă că umbrele din spatele său au început să devină neclare şi să se repoziţioneze. Par să se alungească şi să capete întrupări care în mod normal nu le pot fi atribuite, ca şi cum ar veni din lumea spiritelor ca să-l încolţească. Bunny are senzaţia neaşteptată că va muri – nu neapărat astăzi, dar în curînd – şi îşi dă seama, uimit, că asta îi aduce o anumită consolare. Simte intuitiv că umbrele sînt ale morţilor, că se repoziţionează şi se dau la o parte ca să-i facă loc lui.

Îşi dă seama că i se înmoaie genunchii, aşa că îşi lasă capul pe spate şi priveşte în tavan. Observă în colţul de sus al încăperii un ghem alb de noroi perforat, de forma şi mărimea unei inimi umane. După o vreme Bunny pricepe că se uită la un cuib de viespi activ, plin de freamătul unei hărnicii maligne. Viespile se pregătesc, îşi zice el. Îşi aminteşte de flăcările ce au cuprins debarcaderul de vest, iar sîngele îi îngheaţă în vine şi, se gîndeşte Bunny, graurii încep să dea ture. Închide ochii şi, preţ de o fracţiune de secundă, are o serie fulgerătoare de viziuni periculoase şi apocaliptice: avioane care cad din cer, o vacă dînd naştere unui şarpe, o avalanşă de instrumente de tortură – fecioare de fier –, un vagin cu labiile prinse în capse, un falus în formă de nor atomic… Bunny se cutremură, îşi verifică dinţii în oglindă şi se gîndeşte, frate, de unde vin astea?