(S. I. Go loviţi, Akmolinsk) „în privinţa raţiilor de hrană nu trebuie să uităm că ei nu sunt la casa de odihnă. Trebuie să-şi ispăşească vina numai prin muncă cinstită. Acest roman este o jignire pentru soldaţii, sergenţii şi ofiţerii MVD. Poporal este făuritorul istoriei, dar cum este prezentat acest popor?… Numai” proşti „,” tâmpiţi „şi” nerozi „.”

   (plutonier Bazuuov, Oimiakon, 55 ani, îmbătrâuit în serviciul lagărelor) „În lagăre sunt mai puţine abuzuri decât în oricare alte dintre instituţiile sovietice (!). Susţin că în prezent, în lagăre, regimul este mai sever. Garda nu avea habar cine şi pentru ce stă în lagăr*.”

   (V. Karahanov, regiunea Moscova) „Şi noi, executanţii, suntem tot oameni, şi noi săvârşeam acte de eroism: nu trăgeam întotdeauna în cei care cădeau şi, astfel, ne riscam serviciul.”

   (Grig. Trofimovici Jelezniak) „Toată ziua în roman este plină de comportarea negativă a deţinuţilor fără să se arate rolul administraţiei… Dar detenţia deţinuţilor în lagăr nu este rezultatul perioadei cultului personalităţii, ci reprezintă executarea condamnării.”

   (A. I. Grigoriev) „Soljeniţân prezintă activitatea lagărului ca şi când acolo n-ar fi existat o conducere de partid. Dar se ştie că şi înainte, ca şi acum, au existat organizaţii de partid care dirijau întreaga activitate după conştiinţa lor.” [Practicienii] „nu făceau decât să execute ceea ce le cereau regulamentele, instrucţiunile, ordinele. Personalul care lucra atunci, lucrează şi astăzi, poate a mai crescut cu zece la sută, şi pentru activitatea ireproşabilă au fost stimulaţi de multe ori şi sunt apreciaţi de conducere.” „Toţi lucrătorii MVD clocotesc de indignare. Eşti pur şi simplu uimit cât venin conţine această operă. El întărită special poporul împotriva MVD-ului! Dar de ce Organele noastre îngăduie ca lucrătorii MVD să fie batjocoriţi? Asta nu-i cinstit!”

   (Anna Filippovna Zaharova, reg. Irkutsk, în MVD din 1950, în partid din 1956)

  Prin caracterul cârcotaş: pe urmă a fost trimis în Djezkazgan şi acolo, împreună cu Kuzneţov, a fost în fruntea revoltei.”

  Ascultaţi, ascultaţi! Asta nu-i cinstit! Un strigăt din tot sufletul! Patruzeci şi cinci de ani i-au chinuit pe băştinaşi, iar asta a fost cinstit. Şi pentru că romanul a fost tipărit – asta nu-i cinstit!

  „O asemenea porcărie nu mi-a mai fost dat să înghit… Şi asta nu-i doar părerea mea, suntem mulţi, numele nostru este Legiune.” *

  Pe scurt: „Romanul lui Soljeniţân trebuie scos neîntârziat din toate bibliotecile şi sălile de lectură.”

   (A. Kuzmin, Oriol) încet-încet – aşa s-a şi făcut*.

  „Cartea asta nu trebuia tipărită, ci predată ca material pentru organele KGB.”

   (Un anonim*, contemporan cu Octombrie)

  Aproape chiar aşa s-a întâmplat, contemporanul a ghicit. Şi încă un Anonim, acesta poet: M-auzi tu, Rusie, Pe cugetul nostru O pată nu găseşti!

  Din nou acest „incognito blestemat” 2! Era bine să fi aflat: a împuşcat cu mâna lui sau doar a trimis la moarte, sau nu-i decât un ortodox obişnuit, şi, poftim, ca să vezi – un anonim! Un anonim imaculat…

  Şi, în sfârşit, un amplu considerent filosofic: „Istoria nu are niciodată nevoie de trecut (?) şi cu atât mai mult nu are nevoie de el istoria culturii socialiste.”

   (A. Kuzmin)

  Istoria nu are nevoie de trecut! Lată ce au ajuns să spună Binegânditorii! Dar de ce are nevoie? Poate de viitor, nu-i aşa?… Şi aceşti oameni scriu istoria.

  *Iar definitiv – prin ordinul secret al Direcţiei Generale pentru păstrarea secretelor de stat în presă. Din 14 februarie 1974: să fie scoase şi distruse O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, Gospodăria Matrionei şi alte povestiri publicate (semnat Roinanov).

  Şi ce poţi să le obiectezi tuturor, ce poţi să opui ignoranţei lor compacte? Cum ai putea să le explici acum?

  Căci adevărul este întotdeauna mai sfios, el tace în faţa presiunii insolente a minciunii.

  J. Absenţa îndelungată a unui schimb de informaţii liber în interiorul ţării creează prăpastia neînţelegerii între grupuri întregi ale populaţiei, între milioane – şi milioane.

  Pur şi simplu, încetăm să mai fim un popor unitar, fiindcă vorbim într-adevăr limbi diferite.

  *

  Şi totuşi breşa a fost făcută! Oricât de solid, de trainic, construit pentru vecie, părea zidul minciunii, în el s-a căscat o spărtură, încă mai ieri, la noi nu exista nici un fel de lagăr, nici un Arhipelag, iar astăzi – tot poporul şi toată lumea a văzut: lagăre! Lagăre de tip fascist!

  Cei de făcut? O voi bătrâni meşteri ai portiţelor de scăpare! O voi străvechi lăudători! Veţi îndura voi una ca asta? Vă veţi lăsa intimidaţi? Veţi capitula?

  Fireşte că nu! Meşterii portiţelor de scăpare au fost primii care au dat năvală în această breşă. Ani de zile parcă au aşteptat-o ca să o astupe cu trupurile lor cu pene cenuşii, şi cu fâlfâit de aripi bucuros – da, da, bucuros! – Să ascundă spectatorilor uluiţi Arhipelagul propriu-zis.

  Cel dintâi strigăt al lor – găsit într-o clipă, inspirat de instinct, a fost: asta nu se va repeta! Slavă Partidului! Asta nu se va repeta!

  Ah, ce isteţi, ah, ce meşteri la mâhuit mistria! Căci dacă „asta nu se va repeta”, se subînţelege de la sine că astăzi aşa ceva nu există! În viitor nu va exista, iar în prezent, de bună seamă că nu există!

  Atât de abil au fâlfâit din aripi în breşă – încât, abia ivit privirilor, Arhipelagul a şi devenit un miraj: el nici nu există, nici nu va exista, mda, s-ar putea să fi existat… Doar a fost cultul personalităţii! (Foarte comod acest „cult al personalităţii”! I-ai dat drumul pe gură şi parcă ai şi explicat ceva.) Iar ceea ce este în realitate, ce a rămas, ce umple breşa şi ce va exista în veci este – „Slavă Partidului!” (La început parcă slavă pentru că „nu se va mai repeta”, apoi şi diutr-o dată aproape parcă chiar