slavă şi pentru Arhipelag, totul se contopeşte, nu desluşeşti: nici nu şi-au procurat revista cu mult trâmbiţatul roman, dar pretutindeni răsună în urechile noastre: „Slavă Partidului!” încă n-au ajuns cu lectura în locul unde bat cu biciul, dar din toate părţile răsună asurzitor: „Slavă Partidului!”

  Astfel, heruvimii minciunii, paznicii Zidului s-au descurcat de minune în primul moment. -

  Breşa a rămas totuşi. Şi cu asta aripile lor nu se puteau împăca. Cea de a doua. Mişcare a lor a fost substituirea. Precum un scamator, aproape fără să acopere cu eşarfa, schimbă găina în portocală, tot aşa să fie substituit Întregul Arhipelag, şi în locul aceluia care este prezentat în roman, să fie prezentat spectatorilor un cu totul altul, mult mai distins. La început asemenea încercări au fost prudente (presupuneau că autorul romanului este un apropiat al tronului), şi substituirea trebuia făcută elogiind fără contenire romanul meu. De pildă, să povestească despre Arhipelag „prin intermediul martorilor oculari.”, despre comuniştii din lagăr, care, este adevărat, „nu strângeau cotizaţii de partid, dar ţineau, noaptea, adunări de partid se-crete (?), discutau noutăţile politice… Pentru cântarea în şoaptă a Internaţionalei, denunţaţi de turnători, erau băgaţi să putrezească la carceră. Banderoviştii, vlasovistii îşi băteau joc de adevăraţii comunişti şi îi schilodeau laolaltă cu (!) conducerea, lagărului. Toate acestea însă Soljenifân nu ni le-a arătat. Ceva din1 această viaţă cumplită el n-a izbutit să. Sesizeze”.

  Dar autorul recenziei n-a fost în lagăr, însă a sesizat. Ce ziceţi, nu-i ingenios? Rezultă că lagărele nu erau ale Puterii sovietice, nu erau ale Partidului! (Probabil nici tribunalele nu erau sovietice.) în lagăre tăiau şi spânzurau vlasovistii şi banderoviştii laolaltă cu conducerea. (Na-ţi-o bună! Iar noi am crezut-o pe Zaharova, care spunea că şefii lagărelor erau membri de partid şi fuseseră întotdeauna.)

  Ziarele din Moscova însă nu publică, totul, lată, de pildă, căpetenia noastră din Riazan, scriitorul N. Şundik, a propus în interviul dat APN, pentru Occident, următoarea variantă (dar n-a fost publicată, poate şi APN este laolaltă?… J de apreciere a Arhipelagului: „Blestemat să fie imperialismul internaţional, care a provocat toate aceste lagăre!”

  Inteligent, nu-i aşa?! Grozav! Dar n-a mers…

  Adică, în ansamblu, lagărele nu erau ale noastre, erau de provenienţă străină, aparţineau fie lui Beria, fie vlasoviştilor, fie germanilor, dracu să-i ştie, iar ai noştri doar au stat acolo şi au suferit. Dar şi „ai noştri” – aceştia nu sunt toţi oamenii noştri, pentru toţi „ai noştri” n-a r ajunge coloanele ziarelor să vorbească de ei, „ai noştri” sunt numai comuniştii!

  Trecând împreună cu noi prin toată viaţa Arhipelagului, oare cititorul ar putea găsi acum acel loc şi acel răgaz când s-ar putea cânta Internaţionala în şoaptă? Când abia te mai ţii pe picioare după o zi de tăiat copaci, îţi mai. Arde de cântat? Poate numai dacă ai stat toată ziua la magazia de alimente, şi ai cântat acolo.

  Apoi ce rost aveau adunările nocturne de partid (iarăşi – ţinute la magazie sau la infirmerie, şi atunci puteau fi ţinute ziua, de ce noaptea)? Să exprime neîncrederea în Comitetul Central? Aţi înnebunit?! Neîncrederea în Beria? În nici un caz, este membru al Biroului Politic! Neîncrederea în GB? Nu se poate, creatorul ei este însuşi Dzerjinski! Neîncrederea în tribunalele noastre sovietice? Asta-i ca şi cum ai spune neîncredere faţă de Partid, ţi-e şi frică să rosteşti. (Căci greşeala s-a produs doar cu tine, încât tovarăşii trebuie să. Ţi. – I alegi cu circumspecţie, ei au fost condamnaţi pe bună dreptate.)

  A. G. Zagoruiko, un simplu şofer, pe care fâlfiitul acestor aripi nu l-a convins, îmi scrie: „Nu erau toţi ca Ivan Denisovici? Atunci cum erau? Nesupuşi poate? Poate în lagăre acţionau” detaşamente de rezistenţă „, conduse de comunişti? Şi împotriva cui luptau? Împotriva partidului şi guvernului?” >

  Ce conspiraţie?! Ce „detaşamente de rezistenţă?… Atunci ce rost aveau adunările? Să discute despre neplata cotizaţiilor? Păi – nu se strângeau cotizaţii… Discutau noutăţile politice? De ce neapărat o adunare pentru asta? Era de ajuns să se întâlnească două persoane sigure (fi să te gândeşti cine-i sigur) şi în şoaptă… Iată singurul lucru care putea constitui obiectul adunărilor de partid din lagăre: cum să facă oamenii noştri să pună mina pe toate posturile de” oploşiţi” şi să reziste, iar ceilalţi, necomuniştii – să fie îmbrânciţi să ardă în soba, de gheaţă la tăiat de copaci, să se sufoce în camera de gazare a minei de cupru!

  Imposibil să născoceşti altceva, practic, despre care ar fi putut discuta.

  Dar chiar din 1962, când romanul meu încă nu ajunsese la cititor, au şi trasat linia cum să substituie mai departe Arhipelagul. Şi treptat, aflând că autorul nu este deloc aproape de tron, nu are nici o protecţie, că autorul însuşi este un miraj, maeştri portiţelor de scăpare au prins curaj.

  Au cercetat încă o dată romanul şi au zis: oare de ce ne-am intimidat? De ce l-am ridicat în slavă (obiceiul lingăilor!)? [Soljeniţân]., n-a izbutit să înfăţişeze omul… El s-a temut să privească în sufletul omului. „S-au comparat cu eroul şi au găsit că este” un antierou ideal „! Şuhov este şi” singur „, şi” departe de popor”, această nulitate, trăieşte doar pentru stomacul său şi – nu se luptă! Lată ce începuse să-i indigneze cel mai mult: de ce Şuhov nu se luptă? Să răstoarne regimul de lagăr, să pornească undeva cu arma în mână? Despre asta nu scriu, ci doar: de ce nu se luptă? (Aveam isprăvit un scenariu despre rebeliunea din Kenghir, dar n-am cutezat să-l dau la iveală…)

  Fără a ne arăta nici un erg de luptă, ei ne cereau nouă tone-kilometri!

  Aşa este mereu. După război – mulţi viteji se-arată.

  „Cinstit vorbind, interesele lui Şuhov sunt meschine. Iar tragedia cea mai cumplită a cultului personalităţii constă în faptul că dincolo de sârma ghimpată au ajuns oameni sovietici înaintaţi, sarea pământului nostru, adevăraţi eroi. Ai timpului nostru”, care „nu. S-ar fi dat nici ei în sus să radă o porţie de zămârcă în