plus… Dar nu şi-o procurau prin slugărnicie.” (Dar cum? Interesant -prin ce mijloace?) „Soljeniţân a pus accentul pe condiţiile insuportabil de grele. El s-a îndepărtat de adevărul aspru al vieţii.” Iar adevărul vieţii constă în faptul că au rămas deoparte nişte oameni „căliţi în focul luptei”, „crescuţi de partidul leninist”, care. Ce făceau? Luptau? Nu, „credeau profund că o să treacă vremurile sumbre ale samavolniciei”.

  „Unii autori au descris convingător chinurile foamei. Dar cine poate nega că chinurile cugetului nu sunt de o sută de ori mai mari decât foamea?” (Mai ales dacă nu le-ai încercat.)

  Iar chinurile cugetului lor iată în ce constau: ce va fi? Cum va fi? Când ne vor graţia? Când ne vor chema din nou să conducem?

  De fapt tot congresul al XXII-lea a fost despre asta: cui voiau să ridice, monument? Comuniştilor care au pierit. Dar simpli Ivani care au pierit? Nu, ei nu intrau în discuţie, de ei nu le era milă. (Tocmai în asta constă bomba din Ivan Denisovici, că le vâra sub nas un Ivan simplu.)

  Au bătut şi au fâlfăit din aripi neobosiţi în breşă doi ani la rând. Iar cei care puteau veneau să ţeasă o pânză de păianjen de legendă, lată, de pildă, ziarul „Izvestia” (25 aprilie 1964) s-a oferit să ne înveţe cum ar fi trebuit să ne. Luptăm: ca să vedeţi – trebuia să evadăm din lagăr! (păcat că evadaţii noştri n-au ştiut adresa Lui N. Ermolovici, autorul articolului! Iată la. Cine trebuiau să se adăpostească!… Dar sfatul era periculos: căci evadarea submina autoritatea MVD-ului). Bun, să evadăm, dar mai departe?

  Un oarecare Alexei, citim în „Izvestia”, dar nu ştim de ce nu i se dă şi numele de familie, chipurile în primăvara lui 1944 a evadat din lagărul de la Râbinsk şi s-a dus direct pe front; acolo a fost primit numaidecât cu plăcere în unitate de către un maior – activist politic (care „a scuturat brusc din cap, alungind îndoielile”), numele maiorului, de asemenea, nu este dat. Şi n-a fost primit în altă parte, decât la serviciul de informaţii al regimentului! Şi a fost trimis în misiune! (Cei care aţi fost pe front, vă rog să spuneţi: acest maior nu ţinea la epoleţii lui? Nu ţinea la carnetul lui de partid? În 1941 încă mai puteai risca, dar în 1944, când funcţiona perfect sistemul rapoartelor, când exista SMERS-iil?) Eroul a primit ordinul Steaua Roşie (dar cum a fost trecut prin formulare şi hârtii?), iar după război „s-a grăbit să. Treacă în rezervă”.

  Celui de al doilea i se dă numele întreg, este comunistul german Xavier Schwartzmuller; el a fugit de Hitler la noi în 1933, a fost arestat în 1941 ca. German (până acum este verosimil). Ei, şi acum vom afla cum trebuie să se lupte în lagăr un comunist adevărat! Un comunicat oficial ne anunţă că a murit la Cistopol, la 4 iunie 1942 (a dat ortul popii de cum a făcut primii paşi în lagăr, foarte verosimil, mai cu seamă pentru un. Străin), este reabilitat post-mortem în 1956. Dar unde s-a luptat? Să vedeţi: circulă un zvon că în anul 1962, chipurile a fost văzut (de către o femeie) la Riga. Prin urmare, a fugit! S-au repezit numaidecât să verifice „actul de deces din lagăr” (o foaie de caiet smulsă strâmb) – şi închipuiţi-vă: lipsea fotografia! Aţi mai auzit o asemenea inepţie: unui deţinut mort (după ce a fost străpuns cu baioneta) nu i s-a făcut fotografie! Unde s-a mai văzut aşa ceva? Da, este clar: a fugit şi în vremea asta a luptat! Cum a luptat? Nu se ştie. Împotriva cui? Nu se ştie. Dar acum de ce nu iese la iveală? Mister.

  Astfel de poveşti ne îndrugă principalul organ guvernamental.

  Cu asemenea păienjeniş de legende vor să acopere breşa ce s-a căscat spre Arhipelag!

  Din acelaşi „I&’estia”, iată încă o legendă: foarte de curând, un fiu a aflat că tatăl lui a fost reabilitat post-mortem. Care este sentimentul lui principal? Poate mânia că tatălui său i s-a făcut de petrecanie fără motiv? Nu, bucuria, uşurarea: cât de fericit poţi să fii ştiind că. Tatăl tău este nevinovat faţă de Partid!

  Fiecare secreta pânza de păianjen cum putea. Una peste alta, una peste alta – şi lumina zilei începe să se estompeze, şi Arhipelagul nu se mai vede clar, ca la început.

  Dar în vreme ce aici teşeau, împleteau, în vreme ce în breşă fâlfâiau intens din aripi, dincolo, de partea cealaltă a zidului, îşi clădeau eşafodaje şi urcau din ce în ce mai sus meşterii zidari specialişti în această problemă: care erau puţin şi scriitori, dar care şi suferiseră, stătuseră în lagăr, altfel nici un prost n-ar putea, fi convins. Şi aceşti zidari erau Boris Diakov, Gheroghi Se. Lesţ-’, Calina Serebriakova şi Aldan-Semionov.

  De râvnă. Nu duceau lipsă, chiar din primele zile ei au filfi.it din aripi lângă breşă, numaidecât, fără nici un fel de eşafodaj, au sărit pe picioarele lor şi au aruncat cu mortar, dar n-au nimerit.

  Serebriakova a adus o lespede gata pregătită numai bună să astupe gaura, ba chiar prea bună: a adus un roman despre ororile anchetării comuniştilor – cum le scoteau ochii, cum U jucau în picioare. Dar i-au explicat prozatoarei că piatra asta nu se potriveşte, nu e de-acolo, asta ar însemna o nouă breşă.

  Cât despre Şelest, fost comandant de brigadă la VEEKA, şi mai înainte propusese la „Izyestia” povestioara sa Pepita, însă tema era interzisă. Acum, cu douăsprezece zile înainte de breşă, dar ştiind unde se va produce, „Izvestia” a lipit plasturele lui Şelest. Dar n-a rezistat: parcă nici n-arfifost.

  Gaura din zid mai fumega încă, şi Diakov a venit şi el în grabă, a început să arunce acolo Memoriile unui „oploşit”, însă cărămida recenziei lui Lakşin l-a nimerit drept în cap: Diakov era demascat că în lagăr nu făcea altceva decât îşi salva propria piele, atât.

  Nu, aşa nu merge. Nu, aici trebuie ceva