să-mi vorbească despre sensul numerelor la „primitivi”. Evocând amintiri din călătoria lui în Africa, a pronunţat, foarte serios, câteva cuvinte swahili, cu intonaţiile diferite, semnificând „cinci”, „multe”, „foarte multe”.

  Dar la răstimpuri mi se părea că ghicesc o urmă de amărăciune. Vorbind despre structura experienţelor mistice, îmi mărturiseşte că medicii şi psihologii „sunt prea stupizi şi prea inculţi” ca să înţeleagă asemenea fenomene. Regăsesc verva care mă impresionase în primele noastre conversaţii din vara 1950. Totuşi, Aniella Jaffe şi ceilalţi din jurul lui mi-au mărturisit că Jung oboseşte repede şi nu poate primi multă lume în aceeaşi zi. Aflasem, de asemenea, că nu se mai interesează de terapii şi cazuistică, nu-i mai citeşte pe teologii contemporani, dar e tot atât de pasionat de teologia patristică.

  Nu l-am mai revăzut de atunci. Jung a murit, senin şi împăcat, la 6 iunie 1961.

  Primisem de la Meilen primul număr din revista „An-taios” şi am fost surprins şi, evident, flatat văzând pe copertă numele directorilor; al meu şi al lui Ernst Jiinger. A doua zi după vizita la Kiisnacht, Ernst Jiinger a venit din Germania şi Philippe Wolf, secretarul revistei, de la Berna, şi am dejunat toţi trei într-un restaurant pitoresc, pe o colină, deasupra lacului. Trebuia să discutăm sumarul numerelor următoare şi, în ce mă priveşte, să sugerez nume de eventuali colaboratori atât din Europa, cât şi din Statele Unite. Ca de obicei, am fost impresionat de tinereţea, verva şi erudiţia lui Ernst Jiinger.

  La 9 iunie, ne-am reîntors la Paris. Am regăsit cu încântare micul nostru apartament din rue de l'Yvette. Într-o cămăruţă îngustă, cu ferestrele deschise către un zid galben-cenuşiu, mi-am adus o măsuţă, cam şubredă, ca să pot scrie. (De abia după ce am părăsit apartamentul am aflat că în odăiţa aceea, cu doar o săptămână înainte de sosirea noastră, se sinucisese cu gaz un student.) La 15 iunie am început să scriu nuvela La Ţigănci. Lucrând opt-nouă ceasuri pe zi, am reuşit s-o închei şi s-o transcriu la 5 iulie. Christinel a citit-o în aceeaşi seară. Emoţia şi entuziasmul ei mi-au confirmat certitudinea că La Ţigănci marchează începutul unei noi faze a creaţiei mele literare.

  Către mijlocul lui iulie, ne-am îmbarcat în maşina lui Si-bylle şi după trei zile am ajuns la Ascona. Când am descoperit, printre arbori şi vile, Lago Maggiore, am avut impresia că o întreagă perioadă atât de fericită din viaţa noastră se apropie de sfârşit. Notam în Jurnal: „Christinel, vorbind azi-dimi-neaţă la telefon cu Olga, fusese impresionată de slăbiciunea şi oboseala care i se ghiceau în voce. Într-adevăr, când Olga ne întâmpină în pragul „Casei Gabriella„, cu greu ne-am ascuns surpriza. A slăbit cincisprezece kilograme şi îi tremură mâinile. Şase luni a zăcut bolnavă de gălbenare după ce în ultimii doi ani suferise de urmările unei gripe asiatice. Întristaţi că, pentru prima oară din 1952, nu găsim în camera noastră florile pe care le aşeza Olga câteva ceasuri înainte de sosirea trenului.” (Fragments, I, p. 280) (vezi şi ediţia românească, Jurnal, I, Editura Humanitas, 1993, pp. 314-315 – n. ed.). În cele trei săptămâni când am locuit în vila „Gabriella”, ne-am convins că sănătatea Olgăi era cu adevărat zdruncinată; cu mari eforturi, izbutea uneori să rămână alături de noi la masă, deşi nu mânca aproape nimic.

  Nu redactasem decât în parte conferinţa despre mişcările mesianice în societăţile primitive contemporane. Ca să-mi completez informaţia, m-am strămutat o săptămână la Fribourg, unde se află faimosul institut „Anthropos”. Lucrând (cum îmi plăcea să spun) „ca pe vremea tinereţii mele”, am izbutit să scriu ultimele pagini câteva ceasuri înainte de a ţine conferinţa. Ca de obicei, sala „Eranos” era arhiplină. Şi, tot ca de obi-cei/discuţiile, începute în acea după-amiază, s-au prelungit până către miezul nopţii.

  Adevărata „vacanţă” am avut-o în Italia. De data aceasta, ne-am îngăduit să rămânem patru zile la Florenţa. Am luat apoi autobuzul „CIAT” spre Assisi, Perugia, Siena şi Roma. În săptămâna petrecută la Roma, am revăzut prietenii şi o bună parte din colegii italieni. Vizita la Pettazzoni m-a impresionat profund. Ştiam că fusese foarte grav bolnav, aproape pe moarte. Acum era, îmi spunea, „în convalescenţă”: palid, slăbit, luminat de o melancolică blândeţe, pe care nu i-o cunoşteam, îmi mărturiseşte că Japonia a însemnat pentru el mai mult decât o descoperire: i-a revelat autenticitatea şi nobleţea religiozităţii asiatice.

  Când, la despărţire, mi-a strâns emoţionat mâna, ştiam că nu-l voi mai reîntâlni.

  După trei săptămâni petrecute la Paris, ne-am reîntors la Chicago. Ni se făgăduise apartamentul de la primul etaj în casa de sobră frumuseţe din Woodlawn Avenue nr. 5711. Dar tânăra pereche care îl locuia a decis să-şi prelungească şederea la Chicago; soţul voia să-şi ia doctoratul. Meadviile Theolo-gical School ne-a pus provizoriu la dispoziţie mansarda acelei cochete căsuţe, cunoscută sub numele de Coach House, pentru că, o jumătate de secol în urmă, adăpostise nenumăratele şi elegantele trăsuri şi cabriolete ale proprietarului. „Provizoratul” s-a prelungit aproape patru ani. Tânărul nu izbutea să-şi încheie teza de doctorat, iar noi ţineam cu orice preţ să ne mutăm în apartamentul din Woodlawn Avenue.

  Când ne-am instalat în Coach House, aveam un pat, o canapea, o masă de bucătărie, dulapuri şi o parte din obiectele indispensabile: scaune, veselă, etajere. Dar, curând, Christinel avea să completeze mobila, reuşind chiar să cumpere câteva covoare. Până la plecarea noastră la Paris, la începutul verii, ' aveam destule lucruri ca să ne putem instala la Woodlawn Avenue.

  Biroul meu se afla peste drum de Coach House, la Mead-ville. Îmi sosiseră de la Paris câteva lăzi cu cărţi şi manuscrise. Dispuneam acum de toată documentaţia indispensabilă cursurilor şi seminariilor2. Restul cărţilor şi revistelor se aflau în

  2 în acea toamnă, am ţinut un seminar despre „Metode noi în psihologia religiilor” şi un curs despre „Religiile indiene de la Rig Veda la Upanişade”- Ia*” na, am prezentat religiile mediteraneene.

  Bibliotecile Universităţii, una din ele instalată chiar la Mead-ville. În noiembrie, am completat şi pus la punct manuscrisul conferinţelor „Eranos”. Apoi, a urmat