CRITIAS Iubite Hermocrate, pentru că ţie îţi este rânduit să vorbeşti abia mâine, altul fiind acum la rând, eşti încă plin de încredere. Cit de grea Iţi e sarcina, ţi-o va arăta chiar ea în scurt timp. Până atunci [108d]va trebui însă să mă supun sfaturilor şi încurajărilor tale; şi, pe lângă zeii pe care i-ai amintit, va trebui să-i chem în ajutor şi pe ceilalţi, mai cu seamă pe Mnemosyne. Căci ceea ce este mai important în spusele mele se află aproape în întregime în puterea acestei zeiţe. Într-adevăr, dacă voi putea să-mi reamintesc îndeajuns de bine cele spuse cândva de preoţii egipteni şi aduse apoi aici de către Solon şi voi reuşi să vi le povestesc, fără îndoială că îmi voi fi dus la bun sfârşit sarcina care mi-a revenit, dând astfel acestui public ceea ce i se cuvine. Aşadar, asta trebuie să fac, şi fără nici o zăbavă.

Mai întâi de toate să ne reamintim lucrul cel mai [108e]important, şi anume că au trecut nouă mii de ani de la izbucnirea războiului dintre cei care locuiau dincolo de Coloanele lui Heracles şi toţi cei de dincoace de ele. Ei bine, acest război trebuie să vi-l istorisesc acum de la un capăt la altul. După cum v-am spus, în partea de dincoace întregul război a fost condus şi purtat de către cetatea noastră, iar în partea de dincolo de către regii insulei Atlantida. Aşa cum v-am spus, această insulă era pe atunci mai mare decât Asia şi Libya la un loc; acum însă — după ce, din cauza cutremurelor, s-a scufundat — nu a mai rămas din ea decât un mii care stă în calea navigatorilor — [109a]care, plecând de aici, vor să ajungă la marea cea mare — împiedicându-i să-şi urmeze drumul. Multele popoare barbare şi toate populaţiile greceşti ce existau pe atunci, discursul meu — pe măsură ce va înainta — vi le va înfăţişa unul câte unul, după prilej. În ce-i priveşte pe atenieni şi pe duşmanii lor de atunci, împotriva cărora au purtat acel război, va trebui să încep prin a vă descrie puterea şi forma de guvernare a cetăţilor lor. Dintre aceste două popoare va trebui însă să ne ocupăm mai întâi de cel de aici.

[109b]Cândva, demult, zeii şi-au împărţit, fără vreo ceartă, întregul pământ, ţinut cu ţinut; căci n-ar fi drept să credem că zeii nu ştiau ce i se potriveşte fiecăruia dintre ei, sau că ştiind ce anume li se potriveşte mai bine unora — ceilalţi, învrăjbindu-se, ar fi încercat să-l dobândească.

Potrivit acestei drepte împărţeli, fiecare a primit ţinutul care îi plăcea, şi — odată aşezaţi în ţinuturile lor — zeii, aşa cum fac păstorii cu turmele lor, ne-au crescut ca pe o turmă şi ca pe un bun al lor; numai că [109c]nu s-au folosit de forţa trupurilor lor împotriva trupurilor noastre, aşa cum fac păstorii când îşi mână turmele la păscut, lovindu-le cu bâta; dimpotrivă, ei s-au aşezat în locul cel mai potrivit pentru a conduce un animal, şi anume, pentru a spune aşa, la pupă, şi i-au călăuzit sufletul potrivit scopurilor lor, folosindu-se de persuasiune ca de o cârmă. În acest fel ei mână şi cârmuiesc întregul neam al muritorilor.

În timp ce ceilalţi zei puneau bună rânduială în ţinuturile caro le-au revenit, Hephaistos şi Atena — care au o natură comună, întâi pentru că sunt frate şi soră, zămisliţi de acelaşi părinte, şi apoi pentru că iubirea lor de înţelepciune şi de artă îi face să se îndrepte către aceleaşi ţeluri — au primit împreună un singur ţinut, şi anume acesta al nostru, ca pe un loc [109d]al lor, potrivit prin natura sa virtuţii şi înţelepciunii. Apoi, din acel pământ au zămislit oameni vrednici şi, inspirându-i, i-au făcut să-şi orânduiască cetatea.{3}

Numele acestor oameni ni s-au păstrat, dar faptele lor au căzut în uitare, atât din cauza pieirii urmaşilor lor, cât şi a multei vremi trecute de atunci. Căci de fiecare dată, aşa cum am spus şi mai înainte, cei care supravieţuiau erau cei rămaşi în munţi — oameni inculţi, care nu auziseră decât de numele celor care au guvernat în aceste locuri şi foarte puţin de faptele lor. Ei dădeau cu plăcere aceste nume copiilor lor, fără [109e]însă să ştie nimic despre meritele şi legile strămoşilor, in afara unor tradiţii obscure cu privire la unul ori altul. Lipsiţi de cele necesare traiului, de-a lungul [110a]a mai multor generaţii, ei şi copiii lor, cu gândul la nevoile lor şi numai despre ele vorbind, nu s-au preocupat de ceea ce s-a întâmplat înaintea lor sau în timpuri îndepărtate. Mitologia şi cercetarea celor din străvechime au apărut în cetăţi abia odată cu răgazul locuitorilor — şi numai printre aceia care au putut să-şi asigure cele necesare vieţii. Aşa se face deci că numele strămoşilor s-au păstrat fără amintirea faptelor lor. Şi dovada că este aşa cum spun este că numele lui Kekrops, Erechtheus, Erichthonios şi [110b]Erysichthon, precum şi ale celorlalţi eroi de dinaintea lui Theseu, sunt, fiecare, nume de care se leagă cele mai multe amintiri, cele pe care preoţii egipteni, după cum spune Solon, le pomeneau cel mai adesea în povestirea lor despre acel război.

Ei pomeneau însă şi numele unor femei. Imaginile şi statuile zeiţei — pe care cei din acea vreme, când îndeletnicirile privitoare la război erau îndeplinite în comun, atât de bărbaţi cât şi de femei, o înfăţişau, potrivit acestei cutume, înarmată — stau ca o dovadă a faptului că la toate vieţuitoarele care trăiesc în comun, indiferent de sex, natura a vrut ca toţi să fie în [110c]stare să-şi exercite în comun virtuţile proprii.

Aşadar pe atunci, în acest ţinut locuiau diferite grupuri de cetăţeni, care se ocupau cu meşteşugurile şi care lucrau pământul, sursa hranei noastre. Grupul războinicilor, izolat încă de la început