de către bărbaţi divini, locuia însă separat, dar având toate cele necesare pentru a se hrăni şi educa. Nici unul dintre ei nu poseda nimic al lui, considerând că toate sunt comune tuturor; în schimb nici nu cereau, nici nu primeau [110d]nimic în afara celor strict necesare vieţii, ocupându-se cu toate acele lucruri pe care le-am descris ieri când am vorbit despre paznicii imaginaţi de noi.

Se mai spune despre ţara noastră, ceea ce pare credibil şi veridic, că, pe atunci, hotarele ei se întindeau de la istm până pe culmile Kithaironului şi [110e]Parnasului, de unde, coborând, cuprindeau în dreapta Oropia, iar în stânga, în partea dinspre mare, urmau cursul fluviului Asopos; şi că pământurile de aici le depăşeau prin virtuţile lor pe toate celelalte, căci pe atunci ele erau în stare să hrănească o mare armată, fără a mai trebui să fie lucrate. O puternică dovadă a virtuţilor acestor pământuri este că ceea ce a rămas astăzi din ele poate rivaliza cu oricare altele în ceea ce priveşte diversitatea şi abundenţa fructelor şi bogăţia păşunilor, bune de păscut pentru toate animalele. Pe atunci [111a]roadele nu erau numai frumoase, ci şi foarte bogate. Dar cum am putea să credem toate acestea şi — din ceea ce a rămas din acel ţinut — ce ar putea sta drept chezăşie vorbelor noastre? Căci, desprins cu totul de restul continentului, ţinutul acela a înaintat mult în mare, asemenea unui promontoriu; iar marea care îl înconjoară este foarte adâncă. În plus, în timpul multelor şi marilor inundaţii ce au avut loc în cei nouă mii de ani — căci atâţia ani ne despart de acele vremuri — [111b]pământul care s-a scurs din locurile înalte nu a format, ca în alte părţi, mari depuneri, ci, rostogolindu-se fără încetare, a dispărut până la urmă în adâncurile mării. La fel ca în cazul insulelor mici, ceea ce a rămas până azi din ţinutul nostru, comparat cu ceea ce a existat cândva, seamănă cu un trup scheletic şi ros de boală; părţile grase şi moi ale pământului s-au scurs, şi din ţinutul nostru nu a rămas decât scheletul trupului său. [111c]Pe vremuri, când ţinutul era întreg, avea în loc de. munţi nişte coline înalte; câmpiile numite azi ale lui Phelleus erau acoperite cu pământ gras, iar munţii purtau păduri întinse, ale căror urme sunt încă vizibile. Căci nu demult, pe unii dintre aceşti munţi, care astăzi nu mai pot hrăni decât albinele, erau tăiaţi copaci pentru a acoperi cele mai mari construcţii, ale căror grinzi mai există încă şi astăzi. Pe atunci erau şi mulţi arbori înalţi, care erau cultivaţi, iar pământul oferea turmelor hrană din belşug. Acesta primea, an de an, apa trimisă de Zeus, apă ce nu se risipea, ca azi, în zadar, scurgându-se pe pământul gol in [111d]mare; dimpotrivă, pământul, conţinând şi primind în sine multă apă, pe care o păstra între straturile argiloase, slobozea în scobiturile sale apa scursă din înălţimi făcând în aşa fel încât peste tot râurile şi fântânile să fie îmbelşugate. Templele care mai există azi în apropierea vechilor izvoare stau mărturie că ceea ce am spus acum este adevărat.

Acestea erau aşadar condiţiile naturale ale [111e]vechiului nostru ţinut. Pământurile erau lucrate, aşa cum se cuvine, de către agricultori adevăraţi, care nu se ocupau cu altceva, fiind iubitori de frumos, înzestraţi cu naturi fericite, şi având parte de pământul cel mai roditor, de apele cele mai bogate şi de cele mai prielnice anotimpuri.

În ce priveşte oraşul, iată cum era el orânduit în acele vremuri. Mai întâi, partea în care se afla acropola nu era aşa cum este azi. Căci urgia ploii din acea [112a]singură noapte a potopului, înmuind pământul împrejmuitor, a lăsat-o despuiată. Iar în timpul acelui potop, al treilea dinaintea celui de pe vremea lui Deucalion, au avut loc şi cutremure de pământ. Înainte însă, în alte vremuri, acropola era atât de mare, încât se întindea până la Eridan şi Ilissos, cuprindea Pnyxul şi, în partea opusă acestuia, ajungea până la muntele Licabet; ea era toată acoperită cu pământ şi, cu excepţia unor zone foarte mici, avea pe înălţimi un platou. Împrejurimile şi poalele acropolei erau locuite de [112b]meşteşugari şi de agricultori, care lucrau pământurile învecinate. Pe platou însă — îngrădit precum grădina unei singure case, în jurul templului închinat Atenei şi lui Hephaistos — nu locuia decât grupul războinicilor, separat de toţi ceilalţi. Ei locuiau în partea dinspre nord a platoului, unde îşi ridicaseră locuinţe comune şi refectorii pentru iarnă, având — cu excepţia aurului şi a argintului, de care nu se foloseau niciodată, — tot ce era potrivit cu felul lor de a trăi în comun, atât în [112c]privinţa locuinţelor, cât şi a templelor. Urmând calea de mijloc între ostentaţie şi sărăcie, şi-au clădit locuinţe modeste, în care îmbătrâneau, ei şi copiii copiilor lor; şi întotdeauna le încredinţau, aşa cum erau, celor asemenea lor. În partea dinspre sud au lăsat loc pentru grădini, gimnazii şi refectorii, pe care le părăseau însă pe timpul verii. Pe locul de azi al acropolei nu era pe [112d]atunci decât un singur izvor, pe care cutremurele de pământ l-au secat, din el nerămânând decât câteva firicele de apă de jur-împrejur; pe vremuri ele aveau însă apă din belşug, apă care, fie iarnă, fie vară, avea aceeaşi temperatură.

Acesta era modul de viaţă al acelor oameni, care erau atât paznicii cetăţenilor lor, cât şi conducătorii, acceptaţi de bunăvoie, ai celorlalţi greci. Ei vegheau cu grijă ca numărul bărbaţilor şi al femeilor care pot deja sau care pot încă să lupte să fie, pe cât posibil, [112e]mereu acelaşi, adică, cel mult, în jurul a 20000.

Astfel erau acei oameni şi în acest mod, mereu acelaşi şi potrivit dreptăţii, cârmuiau atât propria ţară, cât şi întreaga Grecie. Erau renumiţi în toată Europa şi în toată Asia pentru frumuseţea trupurilor