poruncilor lui Poseidon, păstrate în legea lăsată de primul dintre regi şi în inscripţia pe care acesta a făcut-o pe o coloană de oricalc, coloană [119d]ce se găsea în inima insulei, în templul lui Poseidon. Acolo, tot la patru sau cinci ani o dată, cinstind astfel atât numerele pare cât şi impare, regii se adunau la sfat şi puneau la cale treburile comune, cercetau dacă vreunul dintre ei a încălcat legea şi judecau pe cei găsiţi vinovaţi. Înainte însă de a trece la judecată, fiecare se lega printr-un jurământ. Mai mulţi tauri erau aduşi înăuntrul templului, iar ei, cei zece regi, după ce mai înainte s-au rugat zeului să-i facă să sacrifice animalul cel mai pe placul său, intrau în [119e]templu, singuri, şi se apucau de vânat, dar fără arme din fier, ci numai cu măciuci de lemn şi arcane. Primul taur care era prins era dus la coloană şi ucis în aşa fel încât sângele lui să se scurgă pe inscripţia de pe ea{10}. Acolo, pe lângă alte legi, mai era înscris şi un jurământ ce conţinea blestemele cele mai cumplite pentru [120a]cel care îl va încălca. După terminarea ritualului şi după ce toate părţile taurului erau sacrificate, regii amestecau un crater cu vin şi puneau în el câte un cheag de sânge pentru fiecare. După aceea turnau vinul din crater în cupe de aur, făceau o libaţie deasupra focului şi jurau să judece potrivit legilor înscrise pe coloană, să pedepsească pe oricine le-a încălcat, să nu le încalce ei înşişi de bunăvoie niciodată şi să nu [120b]poruncească sau să se supună altfel decât potrivit legilor tatălui lor. Fiecare îşi lega însă şi toţi urmaşii săi prin acel jurământ. Apoi beau sângele şi ofereau pocalul templului. După aceasta fiecare se ducea să mănânce şi să se ocupe de cele ce mai rămăseseră de făcut. Când se lăsa întunericul şi când din focul aprins mai înainte nu rămânea decât jarul, se aşezau cu toţii [120c]pe jos, în cenuşa focului lor sacru. Şi, în plină noapte, după ce tot jarul era deja stins, începeau să judece ori să fie judecaţi, dacă vreunul dintre ei era acuzat de vreo încălcare a legii. În zorii zilei scriau judecăţile pe o tipsie de aur şi îşi ofereau robele, ca mărturie, templului. Dintre multele legi mai deosebite cu privire la privilegiile regale, cele mai importante orânduiau ca nici unul dintre ei să nu pornească.vreodată război împotriva altuia, ci să se ajute între ei şi, în cazul în care un rege ar fi încercat să-l răstoarne pe altul, toţi ceilalţi să-i sară în ajutor celui aflat în [120d]primejdie — dar, întotdeauna potrivit orânduirii strămoşilor lor, adică sfătuindu-se împreună cu privire la război şi la celelalte treburi. Şi, întotdeauna, cel din neamul lui Atlas trebuia să fie conducătorul celorlalţi. În schimb acesta nu putea să-i ia viaţa nici unui alt rege, fără să aibă încuviinţarea majorităţii, adică mai mult de cinci.

Zeul a ridicat împotriva noastră acea mare şi nemaivăzută putere, ce locuia pe atunci în acele ţinuturi. Iar pricina, se spune, a fost aceasta. Atâta vreme cât [120e]moştenirea lăsată de zeu în sufletele lor s-a păstrat, şi s-a păstrat de-a lungul a multe generaţii, ei s-au supus legilor şi au purtat în inimile lor acel ceva divin de care erau atât de apropiaţi. Aveau, pe drept cuvânt, minţi luminate şi se purtau cu judecată şi smerenie faţă de ceilalţi şi faţă de propria lor soartă. Spuneau că virtutea e mai presus de orice, [121a]dispreţuindu-şi, ei înşişi, propria lor bogăţie, a cărei povară o purtau cu graţie, nelăsându-se biruiţi de vraja ei, şi nu şi-au pierdut stăpânirea de sine, ci au mers drept, pe drumul lor. Şi-au dat seama că bogăţia însăşi este sporită prin virtute şi dragoste împărtăşită; şi că, dacă ea e râvnită şi pusă la mare preţ, ei înşişi vor pieri dimpreună cu toţi ceilalţi. Din această pricină aşadar şi datorită acelui ceva divin ce li s-a păstrat în suflete, bogăţiile lor, pe care le-am descris mai înainte, au continuat să sporească. Dar, când partea divină din ei a început să fie cuprinsă de slăbiciune, din cauza desei amestecări cu ceea ce este muritor, şi când ceea ce [121b]era omenesc în ei a început să predomine, n-au mai fost în stare să poarte povara bogăţiei lor şi şi-au pierdut orice ruşine. Pentru cine avea ochi să vadă, măsura netrebniciei lor nu mai putea fi ascunsă, căci ei rămâneau fără ceea ce este cu adevărat nepreţuit; în schimb, pentru cei care nu aveau ochi să vadă adevărata fericire, ei păreau că duc o viaţă binecuvântată, în goana lor neostoită după putere. Văzând deci în ce hal ajunsese acel neam, Zeus, zeul zeilor, stăpânitorul legilor, al cărui ochi nu poate fi înşelat, a hotărât să-i [121c]pedepsească şi să-i aducă astfel pe calea cea bună. I-a adunat pe toţi ceilalţi zei în chiar nobilul său sălaş, cel care se află în miezul lumii şi de unde el, Zeus, scrutează devenirea, şi le-a spus...{11}

{1} Pasaj foarte obscur. Având în vedere cele spuse în Timaios, la 27 c-d, s-ar putea crede că zeii la care se referă Critias sunt astrele cereşti.

{2} Critias discută dificultăţile discursului său în termeni diferiţi de cei folosiţi de Socrate la începutul lui Timaios (19 b sqq.), unde se insistă asupra faptului că naratorul ideal al acestui subiect (i.e. o istorie a cetăţii ideale) trebuie să fie deopotrivă un cunoscător al filosofiei şi al politicii.

{3} Atenienii şi atlanţii au origini diferite. Toţi locuitorii Atenei au fost zămisliţi de către Atena şi Hephaistos din pământ, în timp ce în Atlantida numai regii sunt urmaşii lui Poseidon şi ai unei muritoare (cf. infra, 113 c-d). Mitul naşterii atenienilor din pământ mai apare în Menexenos, 237