în încăperea unde se puteau încălzi.) Şi cât de stupid erau folosite cele douăsprezece ore de odihnă! În contul acestor douăsprezece ore, ei erau duşi dintr-o zonă într-alta, erau aliniaţi în coloană, erau percheziţionaţi, în zona locativă erau introduşi numaidecât îiitr-un cort niciodată aerisit, fără ferestre, şi încuiaţi acolo, în timpul iernii, în cort dăinuia un aer dens, umed, împuţit şi acru, pe care un om neobişnuit cu astfel de condiţii nu l-ar fi suportat nici două minute. Zona locativă era şi mai puţin accesibilă ocnaşilor decât zona de lucru. Nu li se permitea niciodată să meargă nici la toaletă, nici la sala de mese, nici la infirmerie. Pentru orice trebuinţă aveau fie un hârdău, fie un ghişeu. Ocna stalinistă din anii 1943-1944 însemna îmbinarea a tot ceea ce era mai rău îutr-un lagăr cu tot ceea ce era mai rău într-o puşcărie.

  Ocna ţaristă, după mărturia lui Cehov~>, era mult mai puţin inventivă. Ocnaşii din închisoarea Mexandrovsk (Sahalin) nu numai că puteau să iasă zi şi noapte în curte şi la toaletă (acolo nu era folosit hârdăul), dar şi toată ziua în oraş! Astfel incit sensul autentic al cuvântului, ocnă” – vâslaşii să fie înlănţuiţi lingă vâsle – îl înţelegea doar Stalin.

  În cele douăsprezece ore de „odihnă” intra, de asemenea, controlul de dimineaţă şi de seară al ocnaşilor, care nu era o simplă verificare a numărului capetelor de vită, precum în cazul zekilor^, ci un apel amănunţit, nominal când fiecare dintre cei o sută de ocnaşi trebuia, de două ori pe zi, să-şi strige, fără să se poticnească, numărul, numele lui nesuferit, prenumele şi patronimicul, anul şi locul naşterii, articolele, durata condamnării, cine l-a condamnat şi când ia sfârşit condamnarea; iar ceilalţi nouăzeci şi nouă trebuiau, de două ori pe zi, să asculte toate acestea şi să se chinuiască. Tot în contul acestor douăsprezece ore se distribuia de două ori hrana: castroanele cu mâncare se împărţeau prin ghişeu şi tot prin ghişeu se înapoiau. Nici un ocnaş nu avea dreptul să lucreze la bucătărie ori să transporte găleţile cu hrană, întregul personal de serviciu era alcătuit din hoţi şi, cu cât mai impertinent şi mai necruţător îi escrocau pe blestemaţii de ocnaşi, cu atât mai bine trăiau ei înşişi şi cu atât mai mulţumiţi erau stăpânii ocnei: aici, ca întotdeauna pe seama articolului Cincizeci şi Opt, coincideau interesele NKVD-ului şi ale tagmei hoţilor.

  Dar îhtrucât nu trebuiau să păstreze tabele pentru istorie, să se vadă că ocnaşii erau exterminaţi şi prin înfometare, conform acestor tabele lor li se cuveneau nişte jalnice suplimente – vămuite de trei ori – sub formă de „raţii pentru mineri” şi „gratificaţii alimentare”. Şi toate acestea se realizau prin ghişeu, după o lungă procedură: strigarea nominală şi schimbul castroanelor pe taloane. Şi când, în sfârşit, puteau să se prăvălească pe prici şi să adoarmă, din nou se deschidea ghişeul, din nou începea strigarea numelor şi predarea aceloraşi taloane pentru a doua zi (zekii simpli nu-şi băteau capul cu taloanele pentru castroane, ele erau primite şi predate la bucătărie de către brigadier).

  Astfel, din cele douăsprezece ore de „timp liber”, de-abia mai rămâneau patru ore liniştite pentru somn.

  În plus, bineînţeles, ocnaşilor nu li se dădea nici un ban, nu aveau dreptul să primească pachete, nici scrisori (în capul lor năuc, care le vâjâia necontenit, trebuia să se stingă gândul la fosta libertate şi nimic să nu mai rămâhă pe pământ în neagra noapte polară decât munca şi această baracă).

  Toate acestea îi făceau pe ocnaşi să cedeze cu uşurinţă şi să moară repede.

  Cel dintâi alfabet vorkutean (douăzeci şi opt de litere^, pentru fiecare literă numerotarea era de la unu la o mie), prin urmare primii douăzeci şi opt de mii de ocnaşi din Vorkuta au intrat cu toţii în mormânt într-un singur an.

  Este de mirare că nu într-o lună*.

  În Norilsk, la uzina de cobalt nr. 25, au tras o garnitură în zonă pentru a încărca minereu, şi ocnaşii s-au culcat sub tren pentru a sfârşi mai repede cu chinurile. Douăzeci şi patru de oameni, ajunşi la disperare, au fugit în tundră. Au fost descoperiţi din avioane şi împuşcaţi, iar cadavrele lor au fost stivuite pe platforma de adunare din lagăr.

  La mina nr. 2 din Vorkuta se afla un lagăr-ocnă pentru femei. Femeile purtau numere pe spate şi pe basmalele de pe cap. Ele participau la toate lucrările subterane şi chiar, şi chiar. Depăşeau planul! *

  Dar eu aud cum compatrioţii şi contemporanii mei îmi strigă cu mânie: opreşte-te! Despre cine cutezi sa ne vorbeşti? Da, aşa este! I-au ţinut acolo pentru a-i extermina, şi bine au făcut! Căci erau trădători, poliţai8 şi

 

  *Câţi ocnaşi credeţi că se aflau în Sahalin pe vremea lui Cehov? Cinci mii nouă sute cinci persoane, erau de ajuns şase litere. Aproape la fel era şi Elabastuzul nostru, însă Spassk era mai mare. Cuvântul însuşi era cumplit – „Sahalin”, dar, în realitate, nu era decât o flilială, o subdiviziune de lagăr! Doar în Steplag erau douăsprezece de acest fel. Lagăre precum Steplag-ul erau zece. Socotiţi câte Sahaline.

  Burgomiştri9! Aşa le trebuie! Nu cumva îţi este milă de ei? (în acest caz, după cum se ştie, critica iese din cadrul literaturii şi trece în atribuţiile Organelor.) Iar acolo, femeile nu erau decât aşternuturile nemţilor! Îmi strigă nişte voci de femei. (Oare am exagerat eu? Se poate ca nişte rusoaice să le numească aşternuturi pe alte rusoaice?)

  Cel mai uşor mi-ar fi să răspund cum se obişnuieşte acum, „demascând cultul”. Să povestesc despre câteva cazuri de trimitere la muncă silnică. (De pildă, despre cele trei comsomoliste voluntare, care, pilotând nişte bombardiere uşoare, s-au speriat şi, în loc să arunce bombele asupra ţintei, le-au aruncat în câmp deschis; s-au întors cu bine la bază şi au raportat că şi-au îndeplinit misiunea, însă pe urmă, pe una dintre ele a mustrat-o conştiinţa de comsomolistă şi a povestit totul secretarului de comsomol al unităţii de