aviaţie, tot o fată, care, bineînţeles, a raportat la Secţia Specială, şi cele trei fete s-au pricopsit cu douăzeci de ani de ocnă.) Şi să exclam: iată ce oameni sovietici cinstiţi au fost pedepsiţi de către samavolnicia stalinistă! Apoi să mă las cuprins de indignare nu din pricina samavolniciei la drept vorbind, ci din pricina erorilor fatale săvârşite faţă de comsomolişti şi comunişti, acum corectate într-un mod fericit.

  Ar fi însă nedemn să nu examinăm problema în toată profunzimea ei.

  Mai întâi despre femei, acum, după cum se ştie, dezrobite, eliberate. E drept, nu de munca lor dublă, ci de cununia religioasă, de jugul dispreţului social, de tirania Kabanihăi10. Dar ce-i asta? Oare nu le-am pregătit o Kabaniha şi mai cruntă, socotindu-le crimă de antipatriotism şi de drept comun faptul de a dispune libere de corpul şi de personalitatea lor? Şi oare nu întreaga literatură universală (prestalinistă) a proslăvit iubirea eliberată de discriminările naţionale? De voia generalilor şi a diplomaţilor? Noi însă şi aici am aplicat criteriul stalinist: fără Decretul Prezidiului Sovietului Suprem nu îţi este permis să intri în contact cu nimeni. Corpul tău este, înainte de toate, bunul Patriei.

  Dar, întâi şi-ntâi, ce vârstă aveau ele când au intrat în contact cu inamicul nu pe câmpul de luptă, ci în pat? Cu siguranţă că erau femei nu mult mai în vârstă de treizeci de ani, ba chiar şi de douăzeci şi cinci. Rezultă că de la primele impresii din copilărie ele au fost educate după Octombrie, în şcolile sovietice şi în spiritul ideologiei sovietice! Aşadar, ne-am supărat pe roadele mâinilor noastre? Unora dintre fete li s-a întipărit în minte tot ceea ce noi vreme de cincisprezece ani am strigat fără istovire: că nu există nici o ţară natală, că patria este o născocire reacţionară. Altora li se făcuse lehamite de puritanismul searbăd al adunărilor, mitingurilor, demonstraţiilor noastre, al filmelor fără sărutări, al dansurilor fără îmbrăţişări. Cele din a treia categorie erau cucerite de amabilitatea, de politeţea, de acele nimicuri ale aspectului exterior al bărbatului şi ale modului de a face curte, despre care nu i-a învăţat nimeni pe ^flăcăii cincinalelor noastre şi pe ofiţerii care au absolvit Academia Frunze11, în categoria a patra intrau fetele care erau pur şi simplu flămânde, flămânde la propriu, adică nu aveau ce să mănânce. Cele din categoria a cincea poate că n-au găsit alt mijloc de salvare, a lor şi a rudelor, de a nu se despărţi de ele.

  În oraşul Starodub din regiunea Briansk, unde ajunsesem pe urmele proaspete ale inamicului în retragere, mi s-a povestit că acolo a staţionat multă vreme o garnizoana de unguri, pentru a apăra oraşul de partizani. La un moment dat, au primit ordin de transferare, şi zeci de femei localnice, uitând de orice ruşine, au venit la gară şi, luându-şi rămas-bun de la ocupanţi, boceau de mama focului, cum n-au bocit (a adăugat un cizmar zeflemitor) nici când „şi-au petrecut bărbaţii la război”.

  Tribunalul militar a intrat în Starodub câteva zile mai târziu. Şi, cu siguranţă, au acordat atenţia cuvenită denunţurilor. Şi, fără îndoială, pe careva dintre bocitoarele din Starodub le-a trimis la mina nr.2 din Vorkuta.

  Dar cine-i vinovat de toate astea? Cine? Aceste femei? Sau noi, noi toţi, compatrioţi şi contemporani? Ce fel de oameni am fost noi, daca femeile noastre au preferat să se arunce în braţele ocupanţilor? Oare nu este acesta unul din nenumăratele preţuri pe care le plătim, le plătim şi le vom plăti încă multă vreme pentru calea noastră comunistă, adoptată în pripă, parcursă în mare zăpăceală, fără a arunca o privire îndărăt pentru a vedea pierderile, fără a privi înainte?

  Poate că toate aceste femei ar fi trebuit supuse oprobriului public (însă nu înainte de a le asculta şi pe ele), poate ar fi trebuit ridiculizate fără cruţare, dar să le trimiţi pentru aşa ceva la ocnă? În lagărele polare de exterminare?

  Păi, Staliu le-a trimis! Beria!

  Nu, nu, scuzaţi-mă! Cei care le-au trimis, care le-au ţinut acolo şi le-a u lichidat tronează acum în consiliile publice ale pensionarilor şi veghează în continuare la moralitatea noastră. Iar noi toţi? Noi auzim: „aşternuturile nemţilor”, şi dăm aprobator din cap. Faptul că şi acum le socotim pe aceste femei vinovate este cu mult mai periculos pentru noi chiar şi decât faptul că ele au fost condamnate la vremea lor.

  — Bine, bine, dar bărbaţii u-au ajuns acolo degeaba?! Erau trădători de patrie şi trădători sociali.

  Dar şi aici ne putem eschiva. Am putea menţiona (şi ar fi adevărat) că principalii criminali n-au rămas, de bună seamă, pe loc, în aşteptarea tribunalelor şi spânzurătorilor noastre. Ei s-au grăbit cum au putut spre Occident şi mulţi au izbutit să plece. Anchetele noastre penale de pedeapsă ajungeau la cifrele propuse pe seama mieluşeilor (aici au fost de mare ajutor denunţurile vecinilor): în locuinţa aceluia, nu se ştie de ce, au fost încartiruiţi nemţi, de ce l-au îndrăgit pe el? Iar acesta a cărat nemţilor fin cu sania lui: colaborare direca cu inamicul*.

  Astfel s-ar putea minimaliza şi din nou să se pună pe seama cultului: au existat exagerări, acum sunt corectate. Totul este normal.

  Dar, fiindcă am început, să continuăm.

  Ce soartă au avut dascălii de şcoală? Acei dascăli pe care armata noastră, în timpul retragerii pline de panică, i-a părăsit cu scoli şi cu şcolari cu tot: care pentru un an, care pentru doi, care pentru trei. Fiindcă intendenţii au fost Proşti, generalii incompetenţi, ce trebuie să facă acum dascălii: să-i mai înveţe carte pe copii ori să nu-i mai înveţe? Şi ce pot să facă acum copiii -nu cei care au cincisprezece ani, care pot să muncească şi să se întreţină, ori să se facă partizani, ci copiii mici? Să înveţe ori să piardă vremea vreo doi-trei ani pentru ispăşirea greşelilor Comandantului Suprem? Nu mi-a dat tata căciulă, deci urechile pot să-mi îngheţe, nu-i aşa?

  Nu se ştie de ce, dar această problemă nu s-a pus