Cărți «Leaganul pisicii descarca gratis pdf 📖». Rezumatul cărții:
Vânturile puternice au sfărâmat goeleta de stâncile de pe ţărmul insulei Ban Lorenzo. Ambarcaţiunea s-a scufundat. Johnson şi McCabe au reuşit să înoate până la ţărm, goi-puşcă. Iată cum povesteşte Bokonon aventura lor:
Peşte dus de val
Pe furioasa mare
Am ajuns la mal
Şi la iluminare.
Era fascinat de misterul prin care ajunsese gol pe ţărmul unei insule necunoscute. S-a hotărât să lase evenimentele să-şi urmeze cursul, să vadă până unde poate ajunge un om care a ieşit gol din spuma sărată a mării.
Pentru el, aceasta a însemnat renaşterea:
Fiţi, ne spune Biblia,
Ca nişte copii
Şi-am rămas copil
Până-n astă zi.
Explicaţia noului său nume, Bokonon, este foarte simplă. "Bokonon" reprezintă pronunţia numelui Johnson în dialectul englez al locuitorilor insulei.
În ceea ce priveşte acest dialect...
Dialectul englez din San Lorenzo este în egală măsură uşor de înţeles şi greu de transcris. Spun că e uşor de înţeles, dar vorbesc strict în numele meu. Alte persoane îl consideră la fel de incomprehensibil ca limba bască, aşa că faptul că eu îl înţelegeam ţine, poate, de telepatie.
În cartea sa, Philip Castle oferea o transcriere fonetică a dialectului, surprinzând foarte bine esenţa sa. Îşi alesese, pentru exemplificare, versiunea san lorenziană a cântecelului Stea-steluţă, licăreşti.
În engleza americană, una dintre variantele acestui poem nemuritor sună astfel:
Stea-steluţă, licăreşti,
Cât aş vrea să ştiu ce eşti.
Străluceşti pe cer departe.
Ca un ibricel în noapte.
Stea-steluţă, licăreşti,
Cât aş vrea să ştiu ce eşti.
În dialectul din San Lorenzo, scria Castle, acelaşi poem suna aşa:
Stoi-stoluţa, leacorieist.
Corn de-iş vreeai se stui şeai ieist.
Strealuchu'ist pei şear doparte
Cam iinn icibişeail on napte
Stoi-stoluţa, leacorieist.
Corn de-iş vreeai se stui ceai ieist.
În treacăt fie spus, la scurt timp după ce Johnson a devenit Bokonon, barca de salvare a goeletei naufragiate a fost găsită pe ţărm. Barca a fost ulterior vopsită auriu, devenind patul conducătorului insulei.
"Există o legendă, lansată de Bokonon — spunea Philip Castle în lucrarea sa —, potrivit căreia barca de aur va pluti din nou pe ape atunci când sfârşitul lumii va fi aproape."
50
Un pitic drăguţ
Am fost întrerupt din lectura despre viaţa lui Bokonon de Hazel, soţia lui H. Lowe Crosby. Se oprise în dreptul meu, pe interval.
— N-o să-ţi vină să crezi, dar am mai dat de doi hoosiers în avionul ăsta.
— Măi să fie!
— Nu sunt născuţi în Indiana, dar locuiesc acolo. În Indianapolis.
— Interesant.
— Vrei să faci cunoştinţă cu ei?
— Credeţi că e cazul?
Întrebarea mea o umplu de consternare:
— Sunt din acelaşi stat ca şi tine!
— Cum îi cheamă?
— Pe ea o cheamă Conners şi pe el Hoenikker. Sunt fraţi, iar el e pitic. Dar e un pitic drăguţ. (Îmi făcu cu ochiul.) Foarte isteţ, mititelul.
— Vă spune "mami"?
— Era cât pe-aci să-i cer asta, dar m-am abţinut. Mi-am pus problema dacă nu e o impoliteţe să îi ceri asta unui pitic.
— Aiurea!
Aşa că m-am dus să vorbesc cu Angela Hoenikker Conners şi cu micul Newton Hoenikker, membri ai karass-ului meu.
Angela era blonda platinată cu faţă de cal pe care o văzusem ceva mai devreme.
Newt era un tânăr foarte scund, într-adevăr, însă câtuşi de puţin grotesc. Era proporţionat, ca un Gulliver printre uriaşii din Brobdingnag, şi avea acelaşi spirit de observaţie necruţător.
Avea în mână un pahar de şampanie, care era inclus în preţul biletului de avion. Pe lângă el, paharul arăta cât o vază pe lângă un om normal, dar Newt sorbea şampania cu o dezinvoltură elegantă, de parcă dimensiunea paharului era cum nu se poate mai potrivită pentru el.
Javra aia mică avea în valiză, într-un termos, o fărâmă de gheaţă-9, la fel ca nenorocita de soră-sa, în vreme ce sub noi se întindea Marea Caraibelor, apă lăsată de Dumnezeu.
După ce savură cât putu de mult ocazia de a le face unor hoosiers cunoştinţă unii cu alţii, Hazel ne lăsă singuri.
51
OK, mami
— Nu uitaţi, spuse, în timp ce se îndepărta, de acum îmi puteţi spune "mami".
— OK, mami, am zis eu.
— OK, mami, spuse Newt. Avea o voce destul de subţire, pe măsura laringelui său micuţ, însă reuşea să-i dea o notă masculină de netăgăduit.
Angela continua să îl trateze pe Newt ca pe un copil — iar el i-o îngăduia, cu o eleganţă amiabilă care mi s-ar fi părut imposibilă pentru o persoană atât de scundă.
Newt şi Angela îşi aminteau de mine şi de scrisorile pe care li le trimisesem. M-au invitat să iau loc lângă ei.
Angela şi-a cerut scuze pentru că nu-mi răspunsese la scrisori.
— Nu-mi aminteam nimic care să poată interesa un cititor. Aş fi putut inventa ceva, dar mi-am închipuit că nu v-aţi fi dorit asta. De fapt, a fost o zi ca oricare alta.
— Fratele dumneavoastră mi-a trimis o scrisoare foarte interesantă.
Angela se arătă surprinsă.
— Newt? Ce-ar fi putut el să ţină minte de-atunci?
Se întoarse spre Newt:
— Dragul meu, nu mai ţii minte nimic din ziua aia, nu-i aşa? Erai prea mic.
— Ba ţin minte, spuse el încet.
— Păcat că nu am văzut scrisoarea.
Voia să spună că Newt era prea imatur ca să aibă de-a face de unul singur cu lumea exterioară. Angela era o femeie îngrozitor de insensibilă, căreia nu-i trecea câtuşi de puţin prin minte ce anume însemna pentru Newt să fie atât de mic.
— Dragul meu, trebuia să îmi arăţi scrisoarea, îl mustră ea.
— Îmi pare rău, răspunse Newt. Nu m-am gândit.
— Trebuie să vă mai spun, îmi zise Angela, că dr. Breed mi-a zis că n-am de ce să vă ajut. Pentru că nu aveţi intenţia să realizaţi un portret fidel al tatălui meu.
Expresia ei îmi spunea că mă displace din această cauză.
Am contracarat, spunându-i că probabil nu aveam să termin cartea, deoarece nu îmi mai era foarte clar ce semnificaţie urma sau trebuia să aibă.
— Oricum, dacă veţi termina vreodată cartea, aveţi grijă să îl descrieţi pe tata ca pe un sfânt, pentru că asta şi era.
I-am promis că voi face tot ce îmi va sta în putinţă ca să realizez portretul de sfÂnt. L-am întrebat pe Newt dacă se duceau în San Lorenzo pentru o reuniune de familie.
— Frank se însoară,
