— Aba! Şi cine-i norocoasa?

— V-o arăt imediat, zise Angela, şi scoase din poşetă un portofel în care era un fel de acordeon de folie transparentă. În fiecare dintre pliuri se afla câte o fotografie. Angela le parcurse rapid, dându-mi ocazia să îl zăresc pe micul Newt pe plaja de la Cape Cod, pe dr. Felix Hoenikker primind Premiul Nobel, pe cele două fiice gemene ale Angelei şi pe Frank cu o machetă de avion atârnată de un fir.

Apoi mi-a arătat fotografia fetei cu care urma să se însoare Frank.

Ar fi putut tot atât de bine să mă lovească în testicule. Efectul ar fi fost acelaşi.

Fotografia o înfăţişa pe Mona Aamons Monzano, femeia pe care o iubeam.

52

Fără durere

Odată deschis acordeonul de plastic, Angela nu avea de gând să îl închidă până când cineva nu avea să se uite la toate fotografiile.

— Aici sunt toţi cei pe care îi iubesc, declară ea.

Aşa că m-am uitat la oamenii pe care îi iubea. Toate imaginile pe care le capturase în folie, asemenea unor gâze fosilizate în chihlimbar, înfăţişau o mare parte din karass-ul nostru. Printre ele nu era nici un gargalonist.

Erau multe fotografii ale lui Felix Hoenikker, părintele bombei atomice, părintele a trei copii, părintele gheţii-9. Era un ora mărunt, tată prezumtiv al unui pitic şi al unei uriaşe.

Dintre toate fotografiile bătrânului aflate în colecţia de fosile a Angelei, cel mai mult mi-a plăcut una care îl înfăţişa înfofolit, cu hanorac, fular, galoşi şi o căciulă tricotată cu un mot mare în creştet.

Angela mi-a spus, cu o voce gâtuită, că fotografia fusese făcută în Hyannis, cu doar trei ore înainte de moartea lui. Un fotograf de presă îl recunoscuse în spiriduşul Crăciunului pe marele om de ştiinţă.

— Tatăl dumneavoastră a murit în spital?

— Nu! A murit la cabană, aşezat cu faţa spre ocean, într-un fotoliu de răchită marc şi alb. Newt şi Frank ieşiseră să se plimbe pe plajă prin ninsoare...

— Era o ninsoare foarte caldă, spuse Newt. Parcă am fi mers printre petale de flori de portocal. Era foarte ciudat. În celelalte cabane nu mai era nimeni...

— Cabana noastră era singura încălzită, preciză Angela.

— Nu mai era nimeni, pe o rază de câţiva kilometri, îşi aminti Newt visător, iar eu şi Frank am dat peste un câine negru pe plajă, un labrador. Am aruncat beţe în mare, iar el le-a adus înapoi.

— Plecasem în sat să cumpăr becuri pentru instalaţia din brad. Întotdeauna aveam un pom de Crăciun.

— Tatălui dumneavoastră îi plăcea să aibă brad de Crăciun?

— N-a pomenit niciodată nimic în legătură cu asta, spuse Newt.

— Cred că-i plăcea, zise Angela. Însă nu era prea comunicativ. Aşa e felul unora.

— Iar al altora nu, spuse Newt, ridicând uşor din umeri.

— În tot cazul, continuă Angela, când m-am întors l-am găsit în fotoliul de răchită. (Clătină din cap.) Nu cred că a suferit. Ziceai că doarme. Dacă ar fi simţit fie şi cea mai mică urmă de durere, n-ar fi arătat aşa.

Angela a omis cea mai interesantă parte a poveştii. Nu a pomenit faptul că în aceeaşi seară, ea, Frank şi Newt au împărţit între ei gheaţa-9 a bătrânului.

53

Preşedinte la Fabri-Tek

Angela mă îndemnă să mă uit la toate fotografiile.

— Asta sunt eu, dacă vă vine să credeţi.

Îmi arătă o adolescentă de peste un metru optzeci. Avea un clarinet în mâini şi purta uniforma orchestrei liceului din Ilium. Părul îi era strâns sub chipiul uniformei. Zâmbea cu un entuziasm timid.

Pe urmă, Angela, o femeie pe care Dumnezeu nu o înzestrase cu nici o calitate care să-i atragă pe bărbaţi, mi-l arătă pe soţul ei.

— Deci el este Harrison C. Conners.

Eram uluit. Soţul era un bărbat extrem de arătos şi avea aerul că e conştient de asta. Era elegant, iar ochii lui exprimau fericirea leneşă a unui Don Juan.

— Şi... cu ce se ocupă? am întrebat.

— Este preşedinte la Fabri-Tek.

— E ceva în domeniul electronicii?

— N-aş putea să-ţi spun, nici dacă aş şti. Sunt activităţi strict secrete ale guvernului.

— Armament?

— Ceva legat de război, în tot cazul.

— Şi cum v-aţi întâlnit?

— Era asistentul de laborator al tatălui meu, spuse Angela. Pe urmă a plecat la Indianapolis şi a înfiinţat Fabri-Tek.

— Deci căsătoria dumneavoastră a fost deznodământul fericit al unei idile de durată?

— Nu. Nici n-aveam habar dacă el ştie că exist. Mi se părea drăguţ, dar până să moară tata nu mi-a acordat nici o atenţie. Într-o zi a venit în Ilium. Eu stăteam în casa aia imensă, gândindu-mă că viaţa mea s-a sfârşit...

Îmi vorbi despre săptămânile îngrozitoare de după moartea tatălui ei.

— Nu mai eram decât eu şi Newt în casa aia mare. Frank dispăruse, şi până şi fantomele făceau mai mult zgomot decât noi. Îmi petrecusem viaţa având grijă de tata, ducându-l şi aducându-l cu maşina de la birou, dându-i haine groase când era frig şi haine subţiri când era cald, dându-i să mănânce, plătindu-i facturile. Şi, dintr-o dată, nu mai aveam nimic de făcut. Nu avusesem niciodată prieteni apropiaţi, n-aveam pe nimeni în afară de Newt. Şi, apoi — continuă ea —, cineva a bătut la uşă şi în prag stătea Harrison C. Conners. Era cel mai frumos lucru pe care-l văzusem în viaţa mea. A intrat, am vorbit despre tata şi despre vremurile de demult.

Angelei aproape că îi dăduseră lacrimile.

— După două săptămâni, ne-am căsătorit.

54

Comunişti, nazişti, monarhişti, paraşutişti

şi tineri care fug de armată

Întors la locul meu din avion, simţindu-mă distrus pentru că Frank mi-o suflase pe Mona Aamons Monzano, am reluat lectura manuscrisului lui Philip Castle.

Am căutat în indice numele Monzano, Mona Aamons, iar indicele m-a trimis să caut Aamons, Mona.

Am căutat, prin urmare, Aamons, Mona şi am găsit tot atâtea trimiteri ca în cazul lui "Papa" Monzano.

După Aamons, Mona venea Aamons, Nestor. Am citit cele câteva pagini referitoare la Nestor şi am aflat că era un arhitect finlandez, tatăl Monei.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Nestor Aamons fusese luat prizonier de ruşi şi apoi eliberat de trupele germane. Eliberatorii săi nu l-au lăsat să meargă acasă, ci l-au silit să lupte împotriva