ne-am făcut-o. Ce se-aude?

(Intră regina.)

Regină scumpă, ce s-a întâmplat?

REGINA

Nenorocire una după alta.

Laertes, sora ta s-a înecat.

LAERTES

S-a înecat? Cum? Unde?

REGINA

E lângă râu o salcie plecată

Ce frunza-i sură-n ape şi-oglindeşte.

Purtând cununi ciudate de urzici,

De margarete şi de gălbinele

Şi floarea roşie căreia păstorii

Îi zic c-un nume de ruşine,

dar Fecioarele sfioase-i spun cervană —

Acolo ea-ncercând să se agaţe,

S-anine ierburile-i împletite

De ramurile plângătoare, o creangă

Vrăjmaşă ruptu-s-a şi dintr-o dată,

Cu-ale ei podoabe câmpeneşti

Cu tot, căzut-a-n râul plin de lacrimi.

Veşmintele-i, umflându-se de ape,

O duseră, o vreme, ca pe-o nimfă.

Cânta-ntre timp frânturi de cântec

Nedându-şi seama de răstrişte, ea,

De parcă se găsea în lumea ei

Născută şi crescută chiar acolo.

Dar asta nu putea să ţină mult.

La urmă, vălurile-i, grele de-apă

Au tras la fund în nămolos mormânt

Pe biata fată, smulsă de la cântu-i

Cel prea duios.

LAERTES

Vai mie, s-a-necat?

REGINA

Da, s-a-necat!

LAERTES

Te plâng destule ape-acum, Ofelia,

Şi lacrimile mele-s de prisos.

Aşa ni-i dat. Şi chiar de ni-i ruşine,

Îşi are firea legile. Mă duc

Să plâng, s-alung din mine slăbiciunea.

Adio, rege. Vorbele-mi de foc

Ar izbucni să pârjolească totul,

De nu le-ar stinge deznădejdea mea.

(Iese.)

REGELE

Să-l urmărim, Gertrudo. Anevoie

Am potolit cumplita lui mânie

Şi teamă mi-i că izbucneşte iar.

De-aceea, să-l urmam.

(Ies.)

 

 

ACTUL V

 

SCENA 1

La Elsinor. Un cimitir. Intră doi gropari cu hârleţe.

 

ÎNTÂIUL GROPAR

Şi-o să mai aibă ea parte de înmormântare creştinească, dacă şi-a făcut seama singură?

AL DOILEA GROPAR

Păi dacă-ţi spun eu! Aşa că apucă-te de-i sapă groapa. Judecătorul a văzut cum stau lucrurile şi a găsit că trebuie s-o îngroape creştineşte.

ÎNTÂIUL GROPAR

Cum se poate una ca asta? Doar dacă s-a înecat fără să vrea, apărându-şi viaţa.

AL DOILEA GROPAR

Aşa o fi.

ÎNTÂIUL GROPAR

Mai degrabă şi-a făcut seama, altcum nu se poate. Aci stă tot şiretlicul: dacă mă înec de bună voie, s-a întâmplat o faptă. Şi o faptă are trei părţi: adică să înfăptuieşti, să împlineşti, şi să duci la bun sfârşit. Aşa că tragem confuzia că s-a înecat de bună voie.

AL DOILEA GROPAR

Ia ascultă cumetre...

ÎNTÂIUL GROPAR

Stai să vezi! Apa e aici. Bun!... Omu-i acolo? Bun!... Dacă omul merge spre apă şi se îneacă, asta înseamnă, vrând-nevrând, că el singur s-a dus. Bagă la cap! Dar dacă apa vine la el şi-l îneacă, va să zică nu s-a înecat singur. În confuzie, acela nu-i vinovat de moartea sa, nu-şi scurtează viaţa.

AL DOILEA GROPAR

Oare aşa sună legea?

ÎNTÂIUL GROPAR

Păi sigur. Legea judecătorului de construcţie.

AL DOILEA GROPAR

Vrei să ştii cum vine treaba? Dacă n-ar fi fost femeie de neam mare, n-ar fi îngropat-o în pământ sfinţit.

ÎNTÂIUL GROPAR

Că bine zici! Ţi-e mai mare mila să vezi că cei sus-puşi pe lumea asta au mai mult drept să se înece sau să se spânzure decât bieţii creştini de rând. Hai! Dă-mi lopata. Nici nu-i pe lume nobil mai de soi decât grădinarul, muncitorul cu sapa şi groparul. Ei au moştenit meseria lui Adam.

AL DOILEA GROPAR

Şi ce, Adam era boier de neam?

ÎNTÂIUL GROPAR

A fost cel dintâi care a purtat arme ca nobilii.

AL DOILEA GROPAR

Cum asta? Că n-avea arme de loc.

ÎNTÂIUL GROPAR

Ce, eşti păgân? Cum tălmăceşti sfânta scriptură? Scriptura spune că Adam săpa. Dar ce, sapa nu-i o armă? Să te mai întreb ceva; dacă nu eşti în stare să-mi răspunzi la întrebare, spune-o fără înconjur.

AL DOILEA GROPAR

Zi!

ÎNTÂIUL GROPAR

Cine clădeşte mai trainic decât zidarul, dulgherul şi meşterul de corăbii?

AL DOILEA GROPAR

Cel care face spânzurători. Prin clădirea lui se perindă chiriaşii cu miile.

ÎNTÂIUL GROPAR

Pe legea mea, îmi place că eşti deştept. Bună-i spânzurătoarea, dar în ce fel e bună? E bună pentru cei care fac râu. Tu rău faci când spui că spânzurătoarea e mai trainic zidită decât biserica: în confuzie, spânzurătoarea ar fi bună şi pentru tine. Hai, mai caută.

AL DOILEA GROPAR

Cine clădeşte mai trainic ca zidarul, meşterul de corăbii şi dulgherul?

ÎNTÂIUL GROPAR

Dar spune o dată, fără glumă.

AL DOILEA GROPAR

Iaca, acuma spun...

ÎNTÂIUL GROPAR

Ei?

AL DOILEA GROPAR

Zău că nu pot!

(Intră Hamlet şi Horaţiu, care rămân la o parte.)

ÎNTÂIUL GROPAR

Nu-ţi mai frământa creierii de pomană. Că măgarul îndărătnic tot nu-şi schimbă năravul dacă-l baţi. Când ţi-o mai pune cineva întrebarea asta, să-i spui că groparul. Locuinţele pe care le face el ţin până la judecata de apoi. Hai, du-te pân' la cârciumă de adă o cană de rachiu.

(Iese al doilea gropar.)

ÎNTÂIUL GROPAR

(sapa şi cântă)

În tinereţe când iubeam, iubeam,

Ce dulce în braţe strângeam,

Ce vremuri pline de folos,

Când pe toate le întorceam pe dos.

HAMLET

Omul ăsta nu-şi dă seama ce face? Cântă în timp ce sapă un mormânt.

HORAŢIO

Obişnuinţa l-a făcut nepăsător.

HAMLET

Aşa e! Mâna nemuncită e mai simţitoare.

ÎNTÂIUL GROPAR

(cântă)

Dar bătrâneţea cu pas mic

În gheara ei m-a înhăţat

Şi sub pământ m-a îngropat

Ca pe un lucru de nimic.

HAMLET

Hârca aceasta avea şi ea o limbă şi putea cânta. Şi cum o mai dă de-a rostogolul nemernicul cela, de parcă ar fi falca lui Cain, cel care a săvârşit întâiul omor. Şi asta, de care îşi bate joc dobitocul, poate că o fi căpăţâna unui politician; vreunul care era în stare să-l tragă pe sfoară şi pe bunul Dumnezeu.

HORAŢIO

Se prea poate, măria ta.

HAMLET

Sau al vreunui curtean, care se pricepea să zică: „Bine v-am găsit, scumpul meu stăpân! Cum vă mai merge, bunul meu stăpân?" Ar putea fi al seniorului cutare, care lăuda calul seniorului cutare, cu gândul că o să-i fie dăruit. Şi de ce nu?

HORAŢIO

Fără îndoială, măria ta.

HAMLET

Chiar aşa e. Iar acum a luat-o în primire jupânul Vierme, scofâlcită şi lovită peste falcă de sapa unui gropar. Ce adâncă prefacere, dacă am fi noi destul de iscusiţi ca s-o vedem. Oare aceste oseminte nu au preţuit nimic atunci când au fost făcute, dacă ajungi să joci arşice cu ele? Numai la gândul ăsta, ale mele mă dor.

ÎNTÂIUL GROPAR

Sapa şi hârleţul, şi hârleţul,

Şi giulgiul...

O groapă-n cimitir

E de-ajuns pentru-aşa musafir.

(Scoate la iveală o hârcă.)

HAMLET

Încă una! De ce n-ar fi aceasta căpăţâna unui avocat? Unde i-or fi acum vicleşugurile, chiţibuşurile, pricinile, câştigurile, şi toată iscusinţa? Cum de poate îndura ca ticălosul cela mojic să-l pocnească peste scăfârlie cu lopata lui murdară şi nu-l dă în judecată pentru loviri şi răniri? Hm! Fârtatul asta poate că era pe vremuri un mare cumpărător de pământuri, cu zapise, ţidule, amenzi, privilegii şi garanţii. Cu atâta privilegiu s-a ales din toate privilegiile lui: capul lui care nu visa decât pământuri, îi e plin cu pământ. Oare martorii şi răsmartorii