Ando întoarse luntrea spre chei şi Petre le dădu, undiţi şi

momeală, sfătuindu-i să pescuiască într-un anumit colţ.

   Ando îndreptă luntrea într-acolo şi George lăsă imediat undiţa în apă. Într-o secundă, un peşte mare se prinse de cârlig şi începu să se zbată. Tânărul se căznea din răsputeri să-l tragă în luntre, căci peştele era de aproape pe jumătate metru.

   Deodată, ceva neaşteptat se produse. O umbră uriaşă pe care George o zări în treacăt se repezi din tunel în lac. Mişcările umbrei erau atât de repezi încât, la început, nu deosebi ce putea fi.

   În fine, George izbuti să tragă peştele afară din apă. De bucurie, el nici nu luă în seamă umbra cea mare. Brusc o lovitură năprasnică aruncă luntrea în aer, o scândură se făcu ţăndări şi tânărul văzu la picioarele lui o sabie lungă şi noduroasă, care străbătuse fundul luntrii.

   Apa începuse să clocotească; o spumă albă se împrăştie în jurul-i, sabia se trase îndărăt şi o trombă de apă năvăli în luntre. George se uită îngrozit la prietenul său. Ando însă, rămase calm şi scoase de la brâu un cuţit cu tăişul ascuţit ca un brici şi îşi fixă privirile asupra unui monstru marin de vreo cinci metri ce venea cu iuţeală spre ei.

   Deodată, el sări în lături, tocmai în clipa în care sabia aceia îngrozitoare care venea de la capul monstrului, spinteca luntrea, smulgând încă o scândură.

   Monstrul se dădu înapoi pregătindu-se pentru un nou atac. Luntrea se umpluse aproape până sus cu apă. George se gândea cu groază că-i sunase sfârşitul, căci şi el va sfâşiat de monstru când luntrea se va scufunda.

   Întorcându-şi privirea, George îl văzu pe Ando, aşteptând pe marginea, luntrii, cu pumnalul în mână, privind ţintă spre lac.

   Loviturile cozii narvalului frământau apa. Monstrul se repezi ca un bolid spre luntre. Ando sări năprasnic în apă şi trecu fulgerător pe lângă monstru. George se repezi la marginea cealaltă a luntrii ca să se lase mai repede în lac, când narvalul va ataca iar luntrea.

   Spre marea lui surpriză văzu că monstrul, ajungând lângă luntre în loc să lovească, începu să se învârtească înnebunit. Albastrul lacului se înroşi de sânge. Apoi zări pe Ando ieşind din apă, fluturând pumnalul deasupra capului. Indigenul reuşise să spintece pântecele monstrului în năprasnicul său atac.

   George scoase un strigăt de bucurie înţelegând că scăpase din primejdie. Trebuia să se înapoieze la peşteră înot, căci luntrea se scufundase aproape imediat. Petre, care auzise strigătul, ieşi în faţa peşteri şi cercetă zarea. George îi făcu semn să le vină înainte cu o luntre.

   În momentul acela se simţi tras pe la spate în apă. Sfoara de care era legată undiţa i se înfăşurase în jurul mâinii şi peştele, de care uitase cu desăvârşire, îl trăgea în jos.

   Un ţipăt, mai mult un horcăit, îi ieşi din gâtlej, apoi apa îi astupă gura. Peştele se lăsa tot mai adânc, târându-l după el. Luptând din răsputeri, tânărul izbuti să iasă la suprafaţă. Văzu aproape de el peretele de stânci care împrejmuia lacul şi căută să se apuce de vreun colţ de stâncă. Zadarnic însă, căci peştele se lupta din răsputeri să-şi recapete libertatea şi cu o smucitură îl trase iar în apă.

   Degeaba încerca George să scape: mişcările lui disperate nu-i foloseau la nimic. Simţea cum din ce în ce îşi pierde răsuflarea. Urechile începură să-i vâjâie şi tablouri fugare i se perindau pe dinaintea ochilor. Să fi scăpat el din ghearele narvalului ca să moară din cauza unui peşte obişnuit ? Deodată se simţi apucat de picior şi tras cu violenţă la suprafaţă. I se părea că trupul i se sfâşiase în două, căci în jos îl trăgea peştele care se lupta să se desprindă din undiţă, iar în sus o mână puternică. Aceasta din urmă învinse. Încet, încet, ajunse deasupra apei şi putu răsufla iar. Văzu lângă el pe Ando care-l apucă de mijloc şi se îndreptă spre un colţ de stâncă. Pe când cu dreapta îl ţinea strâns pe el, cu cealaltă se apucă de stâncă.

   George reuşi să se prindă de acelaşi colţ şi numai datorită puterilor lor îndoite putură să se menţină deasupra apei.

   Suspendaţi în aer, aşteptau acum venirea lui Petre care nu putea să întârzie mult.

   — Mulţumesc, Ando, zise George, emoţionat, tânărului prinţ. Te-ai expus unei mari primejdii ca să mă salvezi pe mine. Cum ai îndrăznit să te arunci înaintea narvalului acela turbat ?

   — Ca să-mi scap un prieten de la moarte aş fi făcut orice, răspunse tânărul, pe tonul cel mai simplu. Şi apoi, am spintecat până acum mulţi rechini cu pumnalul acesta.

   — Dar bine. Ando, era un narval, şi acesta e cu mult mai primejdios ca un rechin.

   — Ştiu. Anul trecut un astfel de monstru a sfărâmat trei bărci de-ale noastre şi ne-a ucis patru oameni. Dar trebuia să încerc să- mi salvez prietenul. Mă tem însă că primejdia nu e încă înlăturată. Narvalul e numai rănit şi se va întoarce şi cu mai multă furie împotriva noastră. A! uite-l !

   Narvalul destul de grav rănit, părea că nu se sinchiseşte de durerile pricinuite de pumnal căci, după ce se răsuci de câteva ori în loc, îşi aţinti iar ochii la cei doi tineri care se ţineau cu greu de colţurile de stâncă. Coada lui uriaşă biciui apa, mai întâi încet, pe urmă din ce în ce mai tare şi deodată monstrul acela grozav se repezi ca turbat spre ei.

   George era în şi mai mare primejdie decât prietenul său, căci înfăşurase de stâncă sfoara din jurul mâinii şi se părea că narvalul tocmai pe el îl ochise. Cu o hotărâre disperată desfăşură sfoara undiţei din jurul colţului de stâncă şi peştele începu să-l tragă iar la fund. Simţi în aceeaşi clipă în jurul-i un clocot de apă, un vâjâit grozav, o izbitură în creştetul capului şi... nu-şi mai dădu seamă ce se petrece deasupra lui.

   Apa îl înăbuşea, sarea îl orbea, încât de-abia putea