Între timp pescăruşul cîrîie îngrozitor, prinde mucul în cioc şi îşi ia zborul. Bunny Junior are impresia că incendiul de la debarcaderul de vest a fost provocat, probabil, de un incident de felul acesta: un bărbat aruncă un muc de ţigară, pescăruşul îl ia, crezînd că e de mîncare, îl duce la debarcaderul de vest şi îl pune în cuibul său plin cu pui de pescăruş. Cuibul, construit în acoperişul unei săli de bal vechi şi dezafectate, ia foc, iar debarcaderul se aprinde şi se transformă în scrum. Lui Bunny Junior îi place foarte mult debarcaderul de vest, pentru că atunci cînd a împlinit opt ani, mama lui l-a dus într-o excursie specială, cu ghid, la debarcader, apoi au mers pe jos pînă la Marroco’s, unde au mîncat îngheţată. Lui Bunny Junior îi place foarte mult debarcaderul şi urăşte pescăruşii. Crede că sînt ticăloşi. În muzeul Booth din Dyke Road, celebru în lumea întreagă, sînt cîţiva împăiaţi, iar Bunny Junior îşi aminteşte că a citit undeva că pescăruşii de pe coasta de sud a Angliei sînt deosebit de mari, poate cei mai mari din lume. Sînt, de asemenea, şi printre cei mai agresivi. Un alt lucru pe care şi-l aminteşte despre pescăruşi e că atunci cînd se găinăţează, în realitate ei îi ţintesc pe oameni. E un fapt dovedit. De asemenea, pescăruşii atacă acele culori care reflectă lumina, cum ar fi galbenul, şi din cauza asta Fiatul lor Punto e tot timpul atît de murdar. Tatăl său urăşte pescăruşii aproape la fel de mult ca Bunny Junior. Sînt nişte nenorociţi mari şi agresivi. E un fapt dovedit.

Bunny Junior vede sicriul mamei sale coborînd într-o groapă din pămînt. Pare extrem de mic. Se gîndeşte pentru o clipă că, poate, s-a produs o greşeală îngrozitoare şi că îngroapă altă persoană – poate un copil sau un pitic sau, poate, chiar un animal, cum ar fi un ciobănesc german, un setter roşcat sau aşa ceva.

Aproape că se aşteaptă ca mama lui să apară lîngă el şi să-i spună: „Ce faci aici, îmbrăcat în costumul ăsta frumos?“.

Bunny Junior ar da atunci din cap, plin de neîncredere, şi ar spune „Nu ştiu, mami“. „Păi, atunci hai să mergem acasă, Bunny, băiete“, i-ar spune ea.

Băiatul simte un val de căldură dinspre tatăl său, care e lîngă el. Tatăl său priveşte în jos şi spune din colţul gurii, dar suficient de tare ca să audă toată lumea:

— Dumnezeule, Bunny, băiete, ce-i cu tine? Nu te mai bîţîi!

Bunny Junior încetează să se mişte, îşi pleacă din nou capul şi închide ochii.

Bunny priveşte prin mulţime şi observă, cu o anumită uşurare, că Poodle, Raymond şi Geoffrey au apărut toţi la înmormîntare. Observă că Poodle şi Raymond şi-au adus cu ei prietenele actuale. Nu e foarte sigur de ce. Îşi aminteşte vag că sugerase, într-o discuţie la telefon cu Geoffrey, şeful său, în care el avea creierii prăjiţi, ca după înmormîntare să vină toţi la el şi să bea ceva. Uitase de asta.

Bunny observă că prietena lui Poodle, înaltă, cu picioare lungi şi o rochie de culoarea insecticidului, e destul de bună după standardele normale ale lui Poodle. Bunny vede chiar şi din locul unde stă, adică lîngă mormînt, că prietena lui Poodle are pe buza de sus un semn din naştere mic şi înflorat, care o face să arate de parcă tocmai a lins îngheţată de coacăze. Bunny e surprins să descopere că asta îl excită, pentru că de regulă orice se abate de la normal îi taie imediat apetitul sexual.

La celălalt capăt al spectrului e prietena lui Raymond. În mod evident, prietena lui Raymond nu e bună deloc. Pe prietena lui Raymond o cheamă Barbara sau aşa ceva, e prietena lui Raymond de vreo zece ani şi, în fine, e prietena lui Raymond. Corpul şi faţa ei sînt atît de banale, încît dacă n-ar purta un tricou pe care scrie „Nu am 40 de ani, am 18 ani, plus 22 de experienţă“, ar fi mai mult sau mai puţin invizibilă. Însă Raymond şi Barbara sînt un cuplu potrivit, pentru că nici Raymond nu are cine ştie ce personalitate.

Geoffrey, şeful lui Bunny, e solo. Şi-a parcat fundul enorm pe un scaun pliant de pînză şi îşi tamponează faţa cu o batistă albă. Bunny are o clipă impresia că vede lacrimi adevărate pe obrajii umflaţi ai lui Geoffrey, dar nu e sigur. Simte că îl cuprinde un val de emoţie, ceea ce îl face să vrea să plîngă sau aşa ceva. Îşi îndreaptă din nou atenţia spre înmormîntare şi îşi dă seama că treaba cu cîntatul deasupra mormîntului s-a terminat, iar părintele Miles priveşte spre el, cu o expresie perplexă pe faţă. Părintele Miles aşteaptă ca el să facă ceva. Bunny se apropie de mormînt, ia o mînă de pămînt şi o aruncă pe capacul sicriului simplu de mahon. În timp ce face asta, simte cum asupra lui se lasă un fel de întuneric.

Bunny stă pe o bancă, sub un stejar mic.

— Te simţi bine, tati? îl întreabă băiatul.

Bunny priveşte în jur şi lumea îşi recapătă claritatea.

Îi vede pe Poodle, Raymond şi Geoffrey, care se îndreaptă spre el. Arată cu capul în direcţia casei sale, iar cei trei bărbaţi şi prietenele lor se întorc şi o iau spre parcare. Apoi Bunny o depistează pe mama lui Libby, doamna Pennington, care împinge căruciorul soţului ei pe aleea de pietriş cu un aer de hotărîre oţelită.

— Aşteaptă aici, îi spune Bunny fiului său. Du-te şi… ăăă… joacă-te.