— Bine, tati, spune băiatul, privind cu îngrijorare în sus, spre tatăl său.

Apoi puştiul se îndepărtează, ocolind de la distanţă pescăruşul care a mai rămas, cu îngrozitorul lui ochi galben.

Bunny se ridică şi se porneşte pe alee după doamna Pennington, iar în acest timp un grup de nori cumulus se rostogolesc în faţa soarelui şi o umbră ameninţătoare, însoţită de o briză rece, trece în mod vizibil peste cimitir. Bunny vede cum doamna Pennington întinde mîna ei înmănuşată şi răsfrînge gulerul de la sacoul soţului ei. În timp ce cîrlionţul său se descolăceşte şi îi flutură prin faţa ochilor, el strigă:

— Doamnă Pennington! Aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră!

Doamna Pennington se opreşte brusc, după care îl roteşte pe soţul ei, iar Bunny aproape că e aruncat la pămînt de cîmpul energetic de ură ce o învăluie. Trupul femeii tremură vizibil, iar mîinile ei în mănuşi negre sînt încleştate pe mînerele căruciorului.

— Ăăă… doamnă Pennington, spune Bunny.

— Ai idee cît de mult te dispreţuiesc? scuipă femeia.

— Doamnă Pennington, voiam să vorbesc cu dumneavoastră, îi zice Bunny în timp ce se gîndeşte: „Dumnezeule, femeia asta chiar e furioasă!“.

— Ce? şuieră ea.

Doamna Pennington are o voce educată, cultivată, distorsionată de ranchiună.

— Poţi măcar să înţelegi amplitudinea dispreţului meu?

Femeia dă drumul la cărucior, îşi încleştează pumnii mici şi negri şi se bate cu putere în pieptul ei îndurerat.

— Ajunge pînă în miezul fiinţei mele! mîrîie ea.

— Am nevoie de ajutorul dumneavoastră, spune Bunny, dîndu-şi seama în aceeaşi clipă că a făcut o greşeală enormă.

Planul pe care îl concepuse cu o seară în urmă pe canapea (încă nu reuşea să găsească curajul necesar ca să se culce în dormitor) păruse în acel moment pur şi simplu sclipitor, dar acum pare să se fi dus pe apa sîmbetei. Nu fusese o idee bună.

— Fata mea zace moartă în mormînt şi tu vrei ceva de la mine?!

Dar Bunny insistă.

— E vorba de nepotul dumneavoastră, doamnă Pennington, începe el.

Şi chiar dacă temperatura a scăzut dramatic, pe obrazul lui Bunny curge un şiroi de transpiraţie, iar la subsuorile cămăşii apar pete umede şi întunecate.

Doamna Pennington apasă frînele căruciorului, vine lîngă Bunny şi, cu un efect sinistru de focalizare, îşi apropie faţa de faţa lui.

— I-ai frînt inima. Ai secat-o de viaţă. Fetiţa mea dulce şi zîmbitoare… ai ucis-o în fiecare zi… tu şi curvele tale… ai ucis-o, exact ca şi cum ai fi strîns-o de gît în somn…

Bunny face un pas împleticit înapoi, agaţă bordura aleii cu călcîiul şi se rostogoleşte pe spate. Lumea se răstoarnă, iar el se gîndeşte: Asta nu a fost în nici un caz o idee bună.

— Mă suna şi îşi descărca sufleţelul ei nefericit… fata aceea atît de fericită! Uite ce i-ai făcut! şuieră doamna Pennington în timp ce lacrimi nereţinute i se scurg pe obraji.

Cu o repeziciune surprinzătoare, soţul ei întinde mîna şi îl prinde pe Bunny de încheietură într-o strînsoare rigidă şi spasmodică. Pielea mîinii lui e roşie şi mătăsoasă, iar Bunny o priveşte cu groază.

— Ai fost un… soţ… mizerabil, spune el, iar faţa lui, odinioară frumoasă, se zbate frenetic pe arcul uzat al gîtului său distrus şi plin de riduri.

Bunny se ridică, se apleacă spre domnul Pennington şi spune:

— Tu vorbeşti?

— Ce? ţipă doamna Pennington. Ce-ai spus?

— Îmi cer scuze, zice repede Bunny, ridicînd mîinile în semn că se predă şi scuturînd din cap. Doamnă Pennington, mă gîndeam doar că aţi putea să aveţi dumneavoastră grijă de Bunny Junior, nepotul dumneavoastră, pentru o vreme.

Apoi face un pas în faţă şi spune ceva ce s-a conturat în ultimele zile la graniţele îndepărtate ale conştiinţei sale, iar acum îi trimite un vag semnal de alarmă în tot corpul:

— Eu nu pot să fac asta. Nu sînt în stare. Nu ştiu cum.

Doamna Pennington scutură din cap.

— Sărmanul băiat, sărmanul de el! spune ea cu un glas plin de o emoţie neprefăcută. Nu te are decît pe tine… pe marele Bunny Munro…

— Poate că aşa este, doamnă Pennington, dar…

Doamna Pennington bagă mîna în sacul de piele pentru accesorii din spatele căruciorului, scoate o păturică mică din postav în carouri şi o aşază pe genunchii soţului ei. Îşi pune uşor degetele înmănuşate pe umărul lui, iar domnul Pennington îşi pune şi el, tremurînd, mîna peste a ei.

— Problema e, Bunny, că atunci cînd mă uit la el, nu te văd decît pe tine, începe doamna Pennington, scuipînd numele lui Bunny din gură ca şi cum ar fi fost ceva stricat.

O durere de cap sfredelitoare se instalează exact deasupra ochiului drept al lui Bunny.

— Doamnă Pennington, vă implor! spune el, deşi ştie că e o pierdere de timp.

Femeia arată cu degetul spre Bunny şi îi zice, cu ochii reci şi duri precum cremenea:

— Porcule… porc scîrbos şi nenorocit ce eşti!