Apoi întoarce capul, de parcă n-ar mai fi în stare să-l privească nici măcar o clipă.

Dintr-odată Bunny se satură de toate astea – de privirile piezişe, de ochii acuzatori, de ostilitatea făţişă, precum şi de valul uriaş de reproşuri pe care a fost obligat să le suporte tocmai astăzi –, aşa că îi spune doamnei Pennington, super-nervos:

— Ei, mulţumesc foarte mult, bunico.

Apoi se întoarce spre căruciorul domnului Pennington, care e pe cale să ridice un deget ultragiat spre Bunny, şi îi aruncă:

— Pe curînd, Romeo.

— Eşti o ruşine, spune domnul Pennington din colţul gurii.

— Cel puţin eu pot să mă şterg singur la cur.

Bunny se întoarce şi o ia pe aleea cu pietriş, tamponîndu-şi cu mîneca sacoului transpiraţia rece de pe faţă.

Îl vede pe Bunny Junior cum încearcă zadarnic să stropească un pescăruş cu apă de la o ţîşnitoare. Cînd îl observă pe tatăl lui îndreptîndu-se şovăitor spre el, băiatul se opreşte. Bunny Junior priveşte mai încolo pe alee, spre doamna Pennington, o cocoaşă neagră şi plină de suferinţă, aplecată deasupra soţului ei, şi flutură timid mîna spre ea.

— Îţi pierzi timpul, îi spune Bunny, băgînd o ţigară în gură şi pipăindu-şi furios buzunarele după bricheta Zippo.

— Care-i problema cu bunica? întreabă băiatul.

— Vrei să-ţi spun adevărul?

— Da, tati.

O porneşte după tatăl său, luînd-o spre Punto.

— E o vacă împuţită, zice Bunny, aprinzîndu-şi ţigara.

Bunny Junior îşi doreşte să aibă ochelari de soare ca ai tatălui său, negri şi pliaţi pe conturul feţei, care îi dau un aspect „insectiform“. Pleoapele lui inflamate îl fac să clipească mai des decît ceilalţi oameni şi se gîndeşte că ar trebui să-i reamintească părintelui său că are nevoie de picăturile alea speciale pentru ochi înainte să orbească sau ceva de genul ăsta. Băiatul observă vena stacojie ce pulsează pe gîtul tatălui său şi violenţa cu care trage din ţigară şi suflă fumul pe nas. Seamănă cu un taur din desenele animate, Mexican Toro sau aşa ceva… Îşi dă seama că nu e momentul să-l întrebe despre lucruri de genul picăturilor pentru ochi.

Bunny deschide portiera Punto-ului, se aruncă pe scaunul şoferului şi trînteşte uşa cu un gest atît de definitiv, că pare aproape premonitoriu – ca şi cum ar fi sfîrşitul tuturor lucrurilor. Porneşte Fiatul şi intră pe şosea în chip sinucigaş, fără să se asigure, iar betoniera imensă care frînează în spatele lui ar fi putut să fie exact acel eveniment care să rupă aţa vieţii lui Bunny şi să-l trimită spre moarte… dar nu e. Betoniera cărămizie, pe cabina căreia scrie cu majuscule „DUDMAN“, îi depăşeşte în trombă, cu un braţ bronzat şi tatuat spînzurînd la geam, îndreptîndu-se spre depozitul de la Fishergate. Bunny nici măcar nu clipeşte.

În schimb apasă pe butonul radioului, care începe să emită o muzică clasică pompoasă, aşa că Bunny încearcă din nou – radioul ăsta face ce vrea el – şi are norocul să dea peste un post comercial. Acum din boxe se revarsă, în chip minunat, miraculos, cu întreg optimismul ei incitant, cu tot cu emanciparea sexuală şi pantalonii scurţi aurii, acea melodie. Toată furia dureroasă se scurge din Bunny şuierînd, ca printr-o valvă stricată, fierbinţeala clocotită îi dispare din obraji, iar el se întoarce spre fiul său, îi dă un bobîrnac în ţeastă şi spune:

— Ăla care a zis că Dumnezeu nu există mănîncă căcat!

— Mănîncă rahaaat! spune băiatul, zîmbind şi frecîndu-se la ochi.

— Mănîncă zece tone de bălegar proaspăt! continuă Bunny. Păi, asta da melodie!

— Mănîncă zece găleţi de excremente!

Bunny se trage mai în faţă pe scaun şi se smuceşte înainte şi înapoi pe ritmul vioi de tehno, simţind cum muzica i se strecoară, tenace, spre baza coloanei vertebrale, iar de acolo împrăştie o căldură care îl face să se simtă ca şi cum s-ar fi pişat pe el, ar fi născut, ar fi ejaculat în pantaloni sau aşa ceva.

— O, frate! exclamă Bunny.

Apoi îşi apasă podul palmei pe şliţ, imaginile acelei zile, cu bunici asasine, ologi dispreţuitori, preoţi efeminaţi şi cîrduri de curve încruntate, se evaporă în eter, iar Bunny spune:

— E o adevărată minune că melodia asta nu e interzisă!

Bunny deschide uşa de la intrare. Şi-a scos sacoul şi acum poartă o cămaşă de culoarea albăstrelei, cu ceva ce seamănă cu bulinele, numai că, la o examinare mai atentă, se dovedesc de fapt a fi monede romane antice pe care, dacă te apropii şi mai mult, vezi că sînt imprimate diverse viniete cu cupluri copulînd. Prin cine ştie ce miracol, Libby a ratat acest articol vestimentar atunci cînd a luat decizia de a renova garderoba lui Bunny cu un cuţit de bucătărie şi o sticluţă de tuş. A produs însă daune ireversibile celebrei cămăşi „greceşti“ pe care Poodle i-o dăduse lui Bunny la aniversarea căsătoriei lor. Poodle o găsise pe Internet, pe un site pentru seducători, gigolo şi amorezi moderni, numit seducer.com. Avea un model nu foarte discret, cu un zeu grec al sexului sau aşa ceva – un tip cu o coroană de măslin pe cap şi un echipament atît de