scos

Din minţi gândirea ta cea cumpătată!

O clipă încă, n-aruncaţi pământ

Asupră-i. S-o mai ţin o dată-n braţe.

(Sare-n groapă.)

Acum zvârliţi pe mort şi viu ţărână,

Din şesu-acest un munte să-nălţaţi

Mai sus ca Pelionul sau cerescul

Şi-albastrul vârf al muntelui Olimp.

HAMLET

(înaintând)

Dar cine-i cel ce-n marea lui durere

Se vaită în ouvinte-atât de-umflate,

Cel care-amestecă-n jelania lui

Chiar stelele pribege şi le-opreşte

Ca să-l asculte buimăcite? Iată,

Sunt eu, Hamlet al Danemarcii.

(Sare în mormânt.)

LAERTES

Dracul

Să-ţi ieie sufletul.

(Se încaieră cu el)

HAMLET

Ce strâmb te rogi.

Ia-ţi mâna, rogu-te, din gâtul meu,

Că făr-a fi aprins, nici mânios,

Ceva e-n mine totuşi de primejdie,

Şi-ai fi cuminte dacă ţi-ar fi teamă.

Jos mâna.

REGELE

Despărţiţi-i.

REGINA

O, Hamlet...

TOŢI

Dar, domnilor...

HORAŢIO

Fii liniştit, stăpâne!

(Îi despart. Hamlet şi Laertes ies din groapă.)

HAMLET

Mă voi lupta cu el pentru acest lucru

Cât timp din pleoape-am să mai pot clipi.

REGINA

Să lupţi, dar pentru ce?

HAMLET

Eu o iubeam

Pe Ofelia. Chiar zece mii de fraţi

Şi n-ar iubi-o atât ca mine

Ce-ai fi tu-n stare-a face pentru ea?

REGELE

E, vai, nebun!

REGINA

Pe Dumnezeu, lăsaţi-l!

HAMLET

La naiba, spune-mi ce-ai de gând să faci?

Să plângi, să lupţi, să te sfâşii? Faci post?

Sau bei oţet? înghiţi un crocodil?

Şi eu! Sau vii să gemi? Sau să mă-nfrunţi

Sărind în groapa-i? Fii-ngropat de viu

Cu ea cu tot: voi fi şi eu! Şi dacă

Îndrugi de munţi, lasă-i să îşi prăvale

Asupră-ne pogoane-ntregi, să-şi ardă

Mormanu nostru piscu-n soare, 'ncât

Pe lângă el, nu neg să pară Ossa,

Iar dacă zbieri, am să răcnesc şi eu!

REGINA

Aceasta e curată nebunie.

Aşa-l apucă şi-l frământ-o vreme,

Şi-apoi mai blând decât o porumbiţă

Când puii ei de aur ies din ou,

Reintră-n mohorâta lui tăcere.

HAMLET

Ascultă, domnul meu, pe ce temei

Te porţi cu mine-aşa? Eu te-am iubit

Întotdeauna — ce folos — când Hercul

El însuşi n-ar putea nimic: pisica

Tot miorlăie, iar câinele tot muşcă.

(Iese.)

REGELE

Fii bun, te rog, Horaţio, însoţeşte-I.

(Horaţio iese.)

Laertes, ai răbdare. Nu uita

Şi crede-n cele hotărâte-azi-noapte,

Grăbi-voi totul către-un bun sfârşit,

Gertrudă dragă-ai grijă de-al tău fiu.

Pe acest mormânt se cade să-nălţăm

Un falnic monument spre pomenire.

Curând ne sună ceasul de odihnă;

Dar pân-atunci, răbdare şi veghere,

(Ies amândoi.)

 

SCENA 2

(O sală în castel. Intră Hamlet şi Horaţio.)

 

HAMLET

Destul cu asta. Trecem la cealaltă.

Ţii minte-mprejurarea?

HORAŢIO

Da, stăpâne.

HAMLET

În mine se dădea un fel de luptă

Ce somnul mi-alunga.

Mă frământam

Ca răzvrătiţii-n lanţurile lor,

În chip pripit — şi fie lăudată

Pripeala mea, că uneori, ia seama,

Nesocotinţa ne slujeşte bine

Atunci când socotelile dau greş,

Şi-ar trebui de-aicea să-nţelegem

Că soarta ni-i de Dumnezeu croită,

Oricât ne-am strădui s-o peticim...

HORAŢIO

Nu-ncape îndoială.

HAMLET

Sării din pat

Înfăşurat în manta-mi şi prin beznă

Pe dibuite-i caut, îi găsesc,

Înşfac pachetul şi-n sfârşit mă-ntorc

La locul meu. Mi-am îngăduit.

Căci temerile m-au făcut să uit

De buna-cuviinţă, — am rupt pecetea

Cumplitei lor solii. Şi-n ea găsit-am

— Horaţio, vai, regească mişelie —

Poruncă straşnică şi împănată

Cu fel de fel de argumente despre

A Engliterii şi a Danemarcii

Prosperitate, iar pe seama mea

Atâtea sperietori şi scârnăvii,

Încât fără o clipă de zăbavă

Nu, nici măcar pentru-ascuţit securea —

Să mi se taie capul.

HORAŢIO

Cu putinţă-i!

HAMLET

Porunca iat-o. Când ai timp, citeşte-o.

Dar vrei acum să ştii ce-am mai făcut?

Cuprins într-o reţea de mârşavii

Pe care nici n-o bănuiam, când ei

Se şi puseseră pe lucru, eu

M-aşez şi ticluiesc un nou răvaş

Şi-l scriu frumos. Pe vremuri socoteam,

Ca orice om de stat, că-i de ruşine

Să scrii frumos, şi deci m-am străduit

Să uit ce-am învăţat — dar, domnul meu,

Am tras, acum, din asta mari foloase.

Nu vrei să ştii cuprinsul celor scrise?

HORAŢIO

Stăpâne-ascult.

HAMLET

                         O cerere fierbinte

A regelui, cum că, „de vreme ce"

Englezu-i este tributar supus;

„De vreme ce" iubirea care leagă

Menită-i a-nflori; „de vreme ce"

Sub spicele-mpletite ale păcii

Unirea lor sortită-i veşniciei,

Şi câte altele „de vreme ce"

De mare-nsemnătate, e ţinut

De-ndată ce-a văzut şi a citit

Acest cuprins, la moarte să-i trimită

Pe-aducătorii lui, fară-ntrebare

Şi nici răgaz de a se spovedi.

HORAŢIO

Şi ce pecete pus-ai?

HAMLET

                              Cerul, iată

Mi-a fost din nou prielnic. Am în pungă

Sigiliul tatei, după care-a fost

Turnată şi pecetea Danemarcei,

Îndoi scrisoarea-asemeni celeilalte,

Semnez, pecetluiesc, o pun la loc,

Şi nimeni n-a băgat de seamă pruncul

C-a fost schimbat. A doua zi s-a dat

Pe mare, lupta. Ce-a urmat, ştii tot.

HORAŢIO

Deci Guildenstern şi Rosencrantz... s-au dus!

HAMLET

Ei, frate, au cerşit această slujbă;

Nu-i am pe suflet. Ce-au căutat, găsit-au.

E vai de-un om mărunt prins între două

Cumplite săbii ale-unor vrăjmaşi

Puternici.

HORAŢIO

Dar, ce fel de rege-i ăsta?

HAMLET

Nu crezi că sunt dator să pedepsesc

Cu braţul meu pe cel ce-a omorât

Pe regele-mi şi-a pângărit pe mama,

Pe cel ce-a stat între nădejdea mea

Şi tron, şi-a-ntins o cursă vieţii mele

Cu-atâta viclenie — nu-i drept oare?

Şi n-aş fi bun de-osânda cea de veci

Să las un vierme de-ăsta-n trupul meu

Să roadă mai departe?

HORAŢIO

Curând el va afla din Englitera

Deznodământu-acestei întâmplări.

HAMLET

Curând va şti: răstimpul însă-al meu, e,

Şi-o viaţă de-om se curmă cât zici „unu".

Horaţio, însă-mi pare rău c-am fost

Nestăpânit în faţa lui Laertes;

În propriul meu chin eu văd icoana

Durerii lui; cerca-voi să-l îmbun,

Dar, singur, plânsul lui plin de-nfruntare

M-a scos din minţi. Tăcere. Cine vine?

(Intră Osric.)

OSRIC

Fii binevenită înălţimea ta întoarsă în Danemarca.

HAMLET

Smerite mulţumiri, domnul meu. Îl cunoşti pe ţânţarul ăsta?

HORAŢIO

Nu, bunul meu stăpân.

HAMLET

Ferice de tine; e păcat să-l cunoşti. Are moşii multe şi foarte mănoase: o vită ajunsă stăpână peste viţei, vălăul lui e la masa regelui. E un filfizon; dar cum îţi spun, e stăpân peste mari întinderi de noroaie.

OSRIC

Scumpul meu stăpân, dacă înălţimea ta îmi dă răgaz, îi voi împărtăşi ceva din partea măriei sale.

HAMLET

Am să ascult, domnul meu, cu toată agerimea minţii mele. Pune pălăria la locul ei, e făcută pentru cap.

OSRIC

Mulţumesc înălţimii tale dar e foarte cald.

HAMLET

Nu, crede-mă, e foarte frig. Vântul bate de la miazănoapte.

OSRIC

Adevărat, stăpâne, e cam frig.

HAMLET

Şi totuşi, mi se pare că e zăpuşeală şi cald, sau poate firea mea...

OSRIC

Din cale-afară, stăpâne; este mare zăpuşeală, de... parcă nici nu ştiu cum să spun. Dar, stăpâne, măria-sa m-a trimis să te înştiinţez că a pus o prinsoare mare pe capul înălţimii tale: iată despre ce e vorba...

(Hamlet îl pofteşte să-şi pună pălăria.)

HAMLET

Te rog din suflet, nu uita...

OSRIC

Nu, pe legea mea; mă simt mai bine aşa, pe legea mea! Înălţimea ta, Laertes a sosit de curând aici la curte. Crede-mă, un gentilom absolut, plin de cele mai distinse detalii, foarte delicat în societate, şi de mare exterior; într-adevăr, ca să vorbesc în mod sensibil despre el, e manualul şi harta nobleţei, şi vezi în el compendiul a ceea ce în mod parţial ar trebui să arate un gentilom.

HAMLET

Domnul meu, circumscrierea lui nu suferă nici o lacună de la dumneata; deşi ştiu că disociindu-l exhaustiv, am tulbura matematica memoriei; şi chiar dac-am face doar o schiţă, atât e de