În vremea asta, Petre trase în luntre peştele care se zbătea cu furie şi-l izbi cu lopata în cap potolindu-l imediat.

   Narvalul era mort, polipul însă îl ţinea strâns în tentaculele lui şi-l trăgea după sine în tunel. Avea acum atâta hrană cât nu o putea prididi. George îl rugă pe Petre să-l ducă mai repede la peşteră, unde Farrow şi ceilalţi îi aşteptau tremurând de îngrijorare.

   George nu-şi revenise complet din spaima prin care trecuse. Nu şi-ar fi închipuit niciodată că un narval poate fi atât de turbat şi feroce. Tatăl său însă îi lămuri că tocmai specia aceasta e supusă la asemenea furie.

   Acum îşi aminti George că într-adevăr citise în cărţile de ştiinţe naturale despre astfel de întâmplări. Multe vase care se întorceau din mările calde avea înfipte în cheresteaua lor câte un colţ de narval. Sabia aceasta grozavă străbătea scânduri şi grinzi groase de peste treizeci de centimetri.

   Farrow era de părere că apropierea polipului fusese pricina crizei de furie a narvalului care, gonit de furtună, nimerise din întâmplare în tunel unde se văzuse fugărit de polip.

   Căpitanul trimise apoi pe fiul său în camera lui din stâncă să-şi schimbe hainele de pe care apa curgea în şiroaie. Petre se apucă să pregătească pentru masă peştele care fusese pricina atâtor peripeţii.

   Pe când fierbea peştele, Petre stătea de vorbă cu Jean Brike, tunarul, şi amândoi fură de părere că fiul căpitanului lor se născuse într-o zodie norocoasă. Din momentul când Petre venise să-l ia din casa epitropului său ca să-l ducă la tatăl lui, băiatul întâmpinase atâtea cât nu întâmpină omul cel mai aventuros într- o viaţă întreagă.

   III

   INSULA LUI SATAN

   DUPĂ MASĂ, la care luară parte, în afară de George, căpitanul şi Ando, primul ofiţer Rindow şi inginerul Nasper, tânărul prinţ se adresă lui Farrow :

   — Tuan căpitane, eu cunosc toate apele de pe aici. Am auzit că aţi pornit în căutarea unei anumite insule. Spuneţi-mi şi mie despre ce e vorba, poate că o cunosc.

   — Tocmai voiam să te întreb, răspunse Farrow. Căutăm o insulă a cărei alcătuire de stânci închipuie capul diavolului. În gura acestui Satan se află o comoară pe care fostul nostru casier Seels a lăsat-o moştenire fiului meu. Drept e că nu i-a spus pe nume, dar după cum reiese din ultima lui voinţă, nu poate fi altcineva decât George. Tunarul nostru susţine că ar fi zărit odată o astfel de insulă în apropiere de Celebes. Acolo ne ducem noi acum.

   Farrow se adresase în special lui Ando, căci cei doi ofiţeri cunoşteau povestea de când George se luptase pe Insula Păcii cu tigrul Satan. (Vezi broşura 1).

   Ando ascultase cu luare aminte cuvintele căpitanului, apoi zise cu oarecare şovăială :

   — Tuan, cunosc şi eu o insulă ale cărei stânci întruchipează un diavol. Contrar supuşilor mei, sunt mai luminat la minte, totuşi pot să vă spun că insula aceasta e într-adevăr înfiorătoare. Toate triburile din jurul ei se feresc să se apropie, căci o cred păzită de draci. Sunt însă dispus să vă conduc, fiindcă eu nu cred în diavoli sau duhuri rele, — nu există decât oameni răi.

   — Bravo ! strigă căpitanul cu bucurie, bine ai grăit, Ando. Poate că e aceeaşi insulă despre care mi-a spus tunarul nostru. E departe de-aici?

   — Nu, Tuan. E aproape de grupul cel mare de insule, numite Insulele Tigrilor.

   — Păi atunci suntem numai la cincizeci de kilometri de acolo, zise Farrow, încântat. În cel mult un ceas putem fi la insulă. Vom pleca diseară după ce se va mai fi potolit marea, deşi există primejdia să ne izbim de stânci.

   — Tuan, eu cunosc foarte bine locurile acelea, răspunse tânărul prinţ. Stâncile nu sunt primejdioase şi peste noapte puteţi auzi sunetele cari au dat loc credinţei că insula o păzită de duhuri rele.

   — Minunat ! strigă căpitanul, cu însufleţire. Plecăm la miezul nopţii. Rindow spune, te rog echipajului să se pregătească de drum. Ne vom odihni vreo trei ore, iar la miezul nopţii, pornim.

   Ofiţerul se duse să dea ordine marinarilor, iar George şi Ando porniră la culcare.

   Cu toată nerăbdarea lui, George adormi numaidecât şi cu greu îl putut trezi Petre din somn, cu puţin înainte de miezul nopţii. Când auzi însă că a sosit momentul plecării, sări în picioare şi somnul îi pieri într-o clipă.

   Submarinul nu mai era legat decât de un singur otgon, marinarii erau la posturile lor şi cum se urcară George, Ando şi Petre pe punte, închiseră chepengul şi Farrow dădu ordin ca vasul să se lase afund.

   Amândoi tinerii fură duşi din nou de căpitan în încăperea de la proră ca să urmărească trecerea îndărăt prin tunel. De astă-dată nu mai simţeau nici o teamă; se înfiorară însă, când văzură la lumina proiectoarelor resturile narvalului mâncat de polip. Dar paznicul acesta grozav nu se zărea nicăieri.

   După ce ieşiră din tunel, căpitanul dădu ordin ca submarinul să fie ridicat la suprafaţă.

   George şi Ando stăteau în turn lângă căpitan.

   Farrow întinse ocheanul său tânărului prinţ, şi acesta le indică direcţia. Submarinul era nevoit să înainteze mereu în zigzag şi George tresărea uneori speriat când zărea lângă ei vreun banc mai mare, care acoperea stânci primejdioase.

   Înaintea lor, pe dreapta se ridica o grămadă enormă-l şi negricioasă. La lumina lunii care se răsfrângea deasupra ei, se desluşea lămurit profilul diavolului. Gura mare, deschisă, cu nişte colţi ascuţiţi, părea că rânjeşte la ei. Aci trebuie să fi fost peştera Gura lui Satan amintită de Seels în care se afla comoara.

   Ando zise aproape în şoaptă, arătând într-acolo :

   — Tuan, să înaintăm cu mare băgare de seamă. Ajungem la o limbă de pământ pe care putem coborî. Vom auzi acolo sunetele acelea misterioase atribuite duhurilor rele.

   Farrow dădu imediat ordin la maşini să micşoreze viteza. Drumul era tot mai primejdios, deoarece canalul era atât de îngust, încât vasul aproape atingea stâncile colţuroase.

   În sfârşit, ajunseră la o