Ando arătă spre partea de nord a golfului şi submarinul se îndreptă într-acolo. Cu o înclinare uşoară vasul alunecă încet pe o plajă îngustă şi rămase pe loc.

   Petre sări cel dintâi pe mal şi legă otgoanele de nişte colţuri de stâncă.

   — Tuan, zise Ando căpitanului eu am fost nu numai odată pe aici, căci voiam să descopăr taina acelor sunete misterioase care se aud în puterea nopţii, dar drept să vă spun, n-am cutezat să cobor singur pe mal.

       Coborâră din submarin şi trecură pe plajă. Echipajul îi urmă, lăsând numai o sentinelă de veghe. Statură toţi locului, să vadă ce va urma.

   Marinarii ştiau că se aflau acum pe insula unde casierul, de care toţi se temeau fără să ştie de ce, îşi ascunsese comoara. Superstiţioşi cum erau, credeau într-adevăr că în insulă se vor fi aflând cu siguranţă duhuri necurate şi se uitau cu frică spre stâncă aceea misterioasa care întruchipa-l profilul diavolului.

   Deodată tresăriră. Sunetele ca de harpă sfâşiară tăcerea, pe urmă altele ca de zurgălăi, însoţite de acorduri, de orgă. Şi sunetele deveneau din ce în ce mai puternice.

   Dacă ar fi bătut vântul, marinarii şi-ar fi explicat zgomotul închipuindu-şi că vântul, trecând printre stâncile acelea înghesuite unele într-altele, producea sunetele; dar nu adia nici o boare de vânt şi zgomotul creştea mereu. La un moment dat când concertul încetă pentru o clipă, căpitanul început să râdă şi le zise:

   — Văd pe câţiva din noi făcându-şi cruce. Liniştiţi-vă, băieţi, sunetele acestea le scot peştii, nu duhurile necurate. I-am auzit adesea în China şi pe coasta Americii de Nord. Sunt trâmbiţaşii — acesta e numele care s-a dat unor anumiţi peşti care se adună în nopţi liniştite în preajma vapoarelor sau pe lângă ţărm şi-şi cântă cântecul. Să-i lăsăm să-l cânte mai departe şi să examinăm mai de aproape Gura Satanei — Adică mă voi duce numai eu cu George şi Petre şi dacă va fi vreo primejdie, ne veţi sări cu toţii în ajutor.

   Marinarii începură să murmure foarte agitaţi şi Rindow, primul ofiţer, rugă pe Farrow să-i dea voie să-l însoţească. Acesta însă refuză categoric.

   — Atunci vă aşteptăm la gura peşterii.

   — Asta da. Se-nţelege că vreau să vă am aproape. A, uite-l şi pe doctor. Ei, Bertram, ai auzit şi dumneata cântecul peştilor?

       Doctorul nu numai că era un medic foarte priceput, dar şi un naturalist de forţă.

   — Pogonias cromis, strigă el cu însufleţire. Trebuie neapărat să încercăm mâine să prindem un astfel de trâmbiţaş. Te rog să mă ierţi, căpitane, eu aş vrea însă să rămân aci pentru a asculta mai departe concertul.

   Doctorul Bertram se aplecă peste parapetul vasului şi privi cu încordare la oglinda apei. Farrow plecă râzând să caute o potecă pe undeva care să ducă la peşteră.

   — Tuan, vreau să intru şi eu în peşteră, zise Ando apropiindu-se de căpitan. Cunosc o cărare pe unde putem ajunge repede acolo. Am stat de multe ori la gura peşterii dar de intrat n-am putut să intru.

   — Ciudat. Şi pentru ce n-ai putut să intri ?

   — O să vezi şi dumneata, Tuan. Se pare că numai la o anumită vreme poţi pătrunde înăuntru şi n-am avut răbdare să aştept atât.

   Ando porni înainte, urmat de marinarii, cari mergeau tăcuţi şi gravi după el. După ce făcu o bucată de drum în lungul ţărmului, coti brusc la dreapta după un colţ ascuţit de stâncă şi începu să urce o potecă îngustă şi şerpuitoare.

   După un drum obositor de vreun sfert de ceas ajunseră pe o platformă destul de mare clin faţa peşterii. Gura lui Satan părea de aci şi mai înfiorătoare. Deschizătura era înaltă de vreo zece metrii, colţi ascuţiţi de stâncă atârnau în jos, pe când alţii se ridicau de la poalele stâncii dând impresia unor dinţi uriaşi.

   — Voi rămâneţi - aici şi ne aşteptaţi, zise Farrow oamenilor săi. Aha, acum înţeleg eu de ce nu se poate intra oricând în peşteră. Probabil că se află înăuntru un mic vulcan care aruncă la intervale fixe, lavă. Se simte desluşit mirosul de pucioasă.

   — Aşa e, Tuan, nu puteam intra din pricina norilor aceia groşi şi înăbuşitori. Nu ştiu când începe erupţia vulcanului.

   — Ar fi bine să ştim, zise căpitanul îngrijorat, altminteri ne expunem să fim înăbuşiţi.

   — Ar trebui s-avem răbdare până mâine seară, zise Rindow.

   — Ai dreptate, locotenente, dar vezi că am pierdut prea mult timp. Voi intra deci în peşteră, chiar dacă ar fi să izbucnească vulcanul: erupţia nu se produce atât de repede ca să n-avem vreme să fugim.

   Rindow vru să se împotrivească, dar căpitanul nu-l auzi, căci apucase să intre în grotă urmat de George, Ando şi Petre. În afară de tânărul prinţ, cei trei duceau în mâna stângă câte o lampă electrică de buzunar, iar în dreapta câte un revolver încărcat.

   Îndată ce intră şi Petre în peşteră, aprinseră lămpile electrice. Rămaseră uimiţi de tabloul pe care-l aveau înaintea lor.

   Pe locurile unde cădea lumina văzură pereţii de stâncă poleiţi de un galben verzui. Aburii care năvăleau de sute sau mii de ani depuseseră un strat gros de pucioasă pe ei.

   Respirau anevoie, căci aerul era îmbâcsit de pucioasă; tusea îi îneca şi ochii le lăcrămau. Numai câteva momente-l îi trebui lui Farrow să se orienteze, apoi se îndreptă spre fundul peşterii. Văzu aci crăpături mari care duceau înlăuntrul muntelui.

   Încet, pipăind la fiecare pas, Farrow mergea înaintea celorlalţi.

Îndrepta lumina lămpii spre crăpături, căci ştia bine că numai de acolo puteau izbucni aburii do pucioasă.

   George examina pereţii care alcătuiau forme bizare, fără să ia seama că se îndepărta prea mult de tatăl său, Ando, care păşea în urma lui, se vedea nevoit să-l tragă din când în când îndărăt. Tânărul prinţ spuse că pământul pe care călcau era şubred.

   Pe alocurea stratul de pucioasă părea să fie mai rezistent şi căpitanul zise că acolo trebuie