George văzu deodată o întruchipare ciudată la vreo doi metri de el. Părea să fie un peşte lung de un metru, acoperit tot de pucioasă. Curiozitatea îl făcu să uite orice prudenţă. Cu siguranţă că era un peşte antedeluvian aruncat în crater şi pietrificat.

       Se îndreptă într-acolo, fără să ia în seamă strigătul lui Ando. Întinse mâna s-ă apuce peştele când... pământul pe care îl credea destul de solid îi alunecă de sub picioare. Era numai un strat gros de pucioasă care nu putu susţine greutatea corpului. Vru să se dea îndărăt, dar nu găsi nici un punct de sprijin. Mai auzi ţipetele de spaimă ale tatălui său, apoi se cufundă tot mai adânc în vulcanul de pucioasă.

   IV

   ÎN MOCIRLA DE PUCIOASĂ

   DE ABIA DISPĂRU EL în crăpătura aceea înşelătoare şi Farrow, Petre şi Ando alergară la locul nenorocirii.

   Zadarnic îşi chema căpitanul disperat copilul, acesta nu-i putea răspunde. Farrow se aplecă şi lăsă lumina să cadă înăuntru. Nu văzu nimic decât o gaură a cărei adâncime nu o putea aprecia, şi din care nu se auzea nici cel mai mic zgomot. Vru să se lase şi el să alunece înăuntru, întâmple-se ori ce; cu gândul că poate îşi va salva copilul şi dacă nu, să moară împreună cu el, dar Petre îl trase repede îndărăt.

   — Trebuie să fugim, domnule căpitan, năvăleşte pucioasa! răcni el şi târî după sine pe disperatul părinte care se zbătea cu furie, gândindu-se că nu-şi salvase copilul.

   Văzură deodată apărând din fundul peşterii aburi groşi şi galbeni. Vulcanul era în fierbere, împrăştiind gazele sale ucigătoare.

   — Fugiţi ! Fugiţi ! răcni Ando, marinarilor, când ajunse la gura

peşterii.

   Oamenii porniră în fugă pe poteca îngustă şi întortocheată, fără să bănuiască o clipă măcar că fiul căpitanului lor fusese înghiţit de vulcan şi că trupul lui era poate prefăcut în momentul acela într-o mână de cenuşă.

   Zadarnic se zbătea căpitanul Farrow din răsputeri să scape din mâinile puternice ale uriaşului, zadarnic îi poruncea să i se dea drumul, Petre nu-l slăbea şi-l târa după el, deşi primejdia îi ameninţa la fiecare pas.

   Când ajunseră jos la mal, marinarii vrură să se repeadă la el ca să i-l scoată pe căpitan din mâini, dar Petre le spuse gâfâind să se astâmpere, altminteri căpitanul, pe care îl iubeau foarte mult, era pierdut. Ceea ce voia el să facă era o adevărată sinucidere.

   Farrow se mai linişti. Compătimirea pe care o citea în ochii oamenilor săi îi era o mângâiere în nenorocirea care îl lovise.

   Brike se apropia de el, tuşi, îşi drese glasul şi începu să vorbească mişcat până la lacrimi :

   — Vă iubim toţi, domnule căpitan, iubim şi pe fiul dumneavoastră, dar bine a făcut Petre ce a făcut, că v-a împiedecat să vă duceţi poate la o moarte sigură. Eu zic poate, măcar că mai toţi camarazii mei zic sigur. Şi apoi eu nădăjduiesc că George al nostru o să se întoarcă. Domnule căpitan, băiatul ăsta a trecut prin atâtea întâmplări din care nimeni altul n-ar fi scăpat cu viaţa şi tare îmi vine să cred că o să scape el şi din gura asta a diavolului.

   — Mulţumesc, Jan, răspunse Farrow, mişcat. Ştiu că îi vrei numai binele şi găsesc că ai dreptate. George al meu pare să fie ocrotit de o putere supranaturală, dar din gura acestei satane, nu poate scăpa.

   — Domnule căpitan, noi nu ştim ce se află în peştera asta şi am izbutit să scăpăm de aburii de pucioasă. Poate că George al d- voastră a alunecat pe undeva afară din munte — sau într-o altă peşteră unde nu pătrunde aburul de pucioasă. După ce s-o potoli vulcanul, să se lase cineva cu o frânghie în gaura pe unde a dispărut ol. Socot că nici unul din noi nu o să se dea îndărăt.

       Într-o clipă, marinarii se înghesuiră în jurul căpitanului, fiecare vrând să fie el ales pentru salvarea tânărului.

   — Vă mulţumesc, dragii mei, le zise el, şi sunt mişcat de credinţa voastră; îmi veţi lăsa însă mie sarcina să-mi scap copilul.

   Doctorul Bertram, cum lăsase undiţa în apă ca să pescuiască vreunul din peştii aceia ciudaţi, se întrerupse din pescuit când văzu pe marinari coborând în fugă poteca. În vreme ce el privea neclintit în Gura Satanei. Deodată începu să strige cu înfrigurare :

   — Căpitane, norii de pucioasă au început să se risipească. N-la fost decât o scurtă erupţie, mai mult o fierbere trecătoare a vulcanului. Dacă pui masca de gaze, te poţi lăsa fără primejdie înăuntru.

   — Trebuia să luăm măştile chiar de la început, îşi dădu cu părerea Farrow. Dacă Ando ne-ar fi spus că din pricina gazelor de pucioasă nu se poate intra în peşteră, ştiam noi ce e de făcut. Brike, du-te cu încă vreo doi inşi şi adu atâtea măşti câte ne trebuie, bine înţeles şi una pentru George, dacă îl vom mai găsi în viaţă. Nu uitaţi şi pentru Ando... A, dar unde e, că nu-l văd pe- aici ?

   Se uitară în toate, părţile, dar nu-l zăriră nicăieri. Petre îşi aduse atunci aminte că-l văzuse stând nemişcat lângă crăpătura prin care dispăruse George în momentul când trăgea pe căpitan după el spre gura peşterii.

   Aşa dar Ando rămăsese în urmă şi fusese ajuns de aburii de pucioasă care îl înăbuşiseră. Fără să spună un cuvânt, Bertram alergă pe bord să ia aparatul împotriva gazelor de sulf cu gând să salveze pe Ando dacă va mai fi cu putinţă.

   Porniră să urce poteca îngustă care ducea la peşteră. Jan Brike cu încă doi veneau mai în urmă cu măştile, şi când ajunseră la gura peşterii, le împărţi celor de faţă. Farrow păşi cel dintâi în primejdioasa Gură a lui Satan care îşi merita numele, deoarece făcuse dintr-odată două victime. Alergă imediat la crăpătura pe unde dispăruse fiul său şi îndreptă lumina lămpii înăuntru. Nu văzu însă nimic. Nici pe Ando, pe care se aştepta să-l găsească leşinat şi înţelese că tânărul prinţ