Vru să coboare după ei dar, spre spaima lui, înţelese că era cu neputinţă, deoarece aburii de pucioasă năvăleau şi acum cu putere printre crăpături.

   Totuşi, trebuia să încerce totul şi se pregăti să se lase jos prin crăpătură. Lumina lămpii lui de buzunar nu ajungea departe şi aburii care ieşeau din adânc împiedicau vederea. Atâta putu zări: că pereţii prăpastiei erau drepţi şi netezi. Trebuia deci să se lase s- alunece în jos, cum o fi făcut probabil şi George şi Ando.

   Şovăi o clipă, apoi vru să-şi dea drumul, însă Jan Brike se repezi la el ş-i trecu o sfoară subţire dar trainică pe sub subţiori, îi făcu semn din cap şi se îndepărtă. Farrow se lăsă binişor pe marginea prăpastiei şi pieri în adânc.

   George nu-şi pierduse o clipă cunoştinţa când simţise stratul subţire de pucioasă de sub picioarele lui spărgându-se şi el alunecând în jos, Strânse bine în mână lampa, de care ştia că va avea nevoie, resfiră picioarele şi încercă să se agate cu mâna liberă de ceva. Zadarnic însă, căci pereţii erau fără nici o ieşitură. Se zgârie numai de grunzuri, ceea ce îi căşună dureri mari, căci pucioasa care îi intra prin zgârieturi îl ardea grozav.

   Socoti în gând drumul pe care-l făcuse alunecând, cam la vreo treizeci de metri. Simţi deodată o smucitură şi se pomeni jos pe pământ. Tuşea îl înăbuşea. Aerul era îmbâcsit cu pucioasă şi ameninţa să-i taie respiraţia. Făcu o sforţare şi deschise ochii. Zări lângă el o gaură în formă de pâlnie din care ieşeau gaze sulfuroase. Dacă bucata de loc n-ar fi fost îngroşată atât de tare de stratul de pucioasă, s-ar fi prăbuşit cu siguranţă în vulcanul de la picioarele lui, unde îl aştepta o moarte cumplită.

   Aci era vatra erupţiei, de aci porneau aburii ucigători care se împrăştiau prin crăpături în Gura lui Satan.

   Văzu deodată o deschizătură în peretele de piatră al peşterii şi sări repede într-o parte ca să nu se rostogolească în pâlnia de foc.

   În clipa asta auzi o bufnitura în spatele lui. Întoarse capul, şi la lumina lămpii lui electrice, dădu cu ochii de... Ando care tocmai se ridica încet şi cu băgare de seamă de jos. Deoarece tusea nu le îngăduia să vorbească, George apucă pe Ando de mână şi-l trase după sine spre deschizătura din perete.

   După ce trecură cu anevoie prin crăpătura îngustă, se pomeniră într-o peşteră mai mică acoperită toată numai cu pucioasă. În mijlocul ei se ridica însă un bolovan mare, aproape cât o stâncă, numai până la jumătate învăluit în pucioasă. George avu impresia că e făcut de mână omenească, atât de netede îi erau laturile.

   Cu mare băgare de seamă se apropia de bolovan târând pe Ando după el. Când George fu lângă stâncă aceea înaltă de vreo şase metri şi groasă de cel puţin patru, se încredinţa pe deplin că era într-adevăr prelucrată de mână omenească. Pe o parte văzu săpate în piatră un fel de adâncituri în formă de trepte. Se apucă mai întâi să cerceteze toată peştera dar nu găsi nici o altă ieşire. Văzu numai la o înălţime de vreo trei metri nişte găuri în peretele de piatră, erau însă prea mici ca să se poată strecura cineva prin ele.

   Se întoarse la bolovanul acela enorm din mijlocul peşterii şi cercetă cu atenţie săpăturile. Ce-ar fi să se urce până în vârful lui ?

   Un bubuit înăbuşit îl făcu să tresară şi în acelaşi moment se simţi tras îndărăt de Ando care îi arăta spre crăpătura pe unde

intraseră ei.

   Bubuitul creştea din ce în ce şi auziră în acelaşi timp cum clocotea ceva ca un cazan uriaş umplut cu apă. Înţeleseră că vulcanul va izbucni iar, căci aburi groşi de pucioasă pătrunseră înăuntru. Văzură însă spre mare lor bucurie cum aburii ieşeau afară prin găurile din perete.

   Deodată rămaseră ca împietriţi de spaimă. Din crăpătura stâncii începu să năvălească în peştera unde se aflau ei un fel de nămol galben, băşicile se spărgeau cu zgomot, apoi se iroseau în aer.

   George îngheţă.

   Vulcanul revărsa acum un nămol de pucioasă clocotindă.

   Ce era de făcut ? Singura salvare era să se urce în vârful bolovanului. Apucă în gură lampa de buzunar şi începu să păşească din treaptă in treaptă.

   Când fu sus şi lăsă lumina să cadă în juru-i, se cutremură şi, de groază era cât p-aci să se dea de-a rostogolul îndărăt.

   La o depărtare de nici un metru de el văzu un chip înfiorător. Puse repede lampa pe marginea bolovanului ca să se răsfrângă lumina drept în faţa omului pe care-l avea înainte şi scoase revolverul de la brâu. Numai mâna dreaptă îi era liberă, fiindcă trebuia să se ţină cu stânga de ciunga bolovanului. Dar când vru să tragă şi privi mai bine la chipul din faţa lui, răsuflă uşurat. Omul era mort şi zăcea aci de cine ştie câte veacuri, galben ca şi pucioasa care se aşezase în straturi groase pe obrajii lui împietriţi.

   George puse revolverul la loc şi privi îngândurat înaintea sa. Ando, care se căţărase şi el în urma lui, rămase cu ochii holbaţi la omul acela pe care l-ai fi crezut făcut din pucioasă.

   Bolovanul uriaş era găurit sistematic la mijloc şi înconjurat de un brâu lat de o jumătate de metru. Înăuntru se aflau câţiva saci de piele din cine ştie ce vremuri imemorabile; unele din ele plesniră şi conţinutul lor era împrăştiat pe jos.

   O avere neînchipuită se afla sub ochii lui, dar nu de asta le ardea acum. Privirile îi erau aţintite la omul acela pietrificat, îmbrăcat în haine medievale, care părea să-şi păzească şi după moarte comoara.

   Un ghiont îl trezi pe George din visare. Se întoarse şi văzu pe tânărul prinţ uitându-se spre crăpătura din peşteră. Se îngrozi. Atât de puternică era năvala aceea de pucioasă clocotindă, că numai în câteva clipe stratul care se depusese, ajunsese de o palmă şi creştea mereu.

   Nu