— Nu e o trăsătură prea plăcută, am remarcat eu.

— Fiică-mea a vrut să se mărite cu un mucos odată, spuse Crosby posomorât.

— Şi s-a măritat?

— L-am strivit ca pe un gândac. (Crosby izbi cu pumnul în tejgheaua barului, amintindu-şi lucrurile pe care le spusese şi făcuse mucosul.) Dumnezeule mare, spuse el, cu toţii am făcut o facultate!

Privirea lui îl întâlni din nou pe Newt.

— Eşti la facultate?

— La Cornell, răspunse Newt.

— La Cornell! strigă Crosby bucuros. Păi şi eu am fost la Corneli.

— La fel ca el, mă arătă Newt.

— Trei studenţi la Cornell în acelaşi avion, spuse Crosby, şi astfel ne-am trezit că sărbătorim încă un gargalon.

Când entuziasmul a mai pălit, Crosby îl întrebă pe Newt cu ce se ocupă.

— Pictez.

— Case?

— Tablouri.

— Mâi să fie, spuse Crosby.

— Reveniţi la locurile dumneavoastră şi puneţi-vâ centurile de siguranţă, vă rugăm, ne avertiză stewardesa. Ne aflăm deasupra Aeroportului Monzano, din Bolivar, capitala Republicii San Lorenzo.

— Doamne! Ia stai un pic, spuse Crosby, privindu-l pe Newt. Acum îmi dau seama că am mai auzit numele tău.

— Tatăl meu a fost părintele bombei atomice.

Newt nu a spus că Felix Hoenikker a fost unul dintre părinţi, ci singurul părinte al bombei.

— Serios? întrebă Crosby.

— Serios.

— Eu mă gândeam la altceva, spuse Crosby. Se concentră. Ceva legat de o dansatoare.

— Cred că e momentul să ne întoarcem la locurile noastre, zise Newt, un pic crispat.

— Ceva cu o dansatoare rusoaică. (Crosby era suficient de abtţguit ca să i se pară în regulă să gândească cu voce tare.) Mi-aduc aminte de un articol în care scria că e posibil să fî fost spioană.

— Vă rog, domnilor, trebuie să vă întoarceţi la locurile dumneavoastră şi să vă puneţi centurile de siguranţă, spuse stewardesa.

Newt îl privi cu un aer nevinovat pe H. Lowe Crosby.

— Sunteţi sigur că numele era Hoenikker?

Şi, pentru a elimina orice posibilitate de eroare, îi spuse numele pe litere.

— S-ar putea să mă-nşel, zise H. Lowe Crosby.

60

Un popor năpăstuit

Văzută de sus, San Lorenzo avea forma neverosimil de regulată a unui dreptunghi. Ace de stâncă nemiloase şi inutile se ridicau din mare, formând un inel în jurul insulei.

În partea de sud-est se afla oraşul-port Bolivar.

Singurul oraş.

Capitala.

Fusese construit pe un platou mlăştinos. Pista Aeroportului Monzano se afla lângă ţărm.

La nord de Bolivar începeau brusc munţii, ale căror povârnişuri abrupte acopereau restul insulei. Se numeau Munţii Sangre de Cristo, dar pe mine mă făceau să mă gândesc la o turmă de porci înghesuindu-se să mănânce din troc.

Bolivar avusese multe denumiri, printre care Caz-ma-caz-ma, Santa Maria, Saint Louis, Saint George and Port Glory. Numele actual îi fusese dat în 1922 de Johnson şi McCabe, în onoarea marelui idealist şi erou latino-american Simon Bolivar.

Când Johnson şi McCabe au descoperit oraşul, acesta era construit din surcele, tablă, cartoane şi chirpici, acoperind vizuinile a nenumărate fiinţe care trăiau scormonind prin gunoaie, vizuini mustind de jeg, noroi şi fecale.

Cam aşa stăteau lucrurile şi în momentul în care am ajuns eu, exceptând pospaiul de arhitectură nouă dinspre ţărm.

Johnson şi McCabe nu reuşiseră să scoată poporul din suferinţă şi mizerie.

"Papa" Monzano dăduse şi el greş.

Nimeni nu avea sorţi de izbândă, de altfel, pentru că San Lorenzo era la fel de sterp ca o zonă cu suprafaţă egală din Sahara sau din calota polară.

În acelaşi timp, avea cea mai mare densitate a populaţiei cu putinţă, luând în calcul şi China şi India. Pe fiecare kilometru pătrat de teren inospitalier trăiau o sută optzeci de locuitori.

"În timpul perioadei idealiste a reorganizării insulei de către Johnson şi McCabe, s-a hotărât ca venitul total al insulei să fie împărţit egal între toţi cetăţenii", scria Philip Castle. "Prima şi ultima oară când s-a încercat acest lucru, suma care i-a revenit unei persoane s-a situat între şase şi şapte dolari."

61

Cât valorează un caporal

În vama din Aeroportul Monzano ni s-au cercetat bagajele şi ni s-a cerut să transformăm suma de bani pe care aveam de gând să o cheltuim în San Lorenzo în caporali, care, insista "Papa" Monzano, valorau o jumătate de dolar.

Clădirea vămii era nouă şi curată, dar pereţii erau deja acoperiţi de o groază de inscripţii şi afişe trântite la nimereală.

TOŢI CEI CARE VOR FI PRINŞI PRACTICÂND BOKONONISMUL ÎN SAN LORENZO, zicea unul dintre ele, VOR MURI AGĂŢAŢI ÎN CÂRLIG!

Alt afiş prezenta o fotografie a lui Bokonon, un negru bătrân şi uscăţiv care fuma un trabuc. Părea o persoană inteligentă, blândă şi amuzată.

Sub imaginea lui era scris: CĂUTAT, VIU SAU MORT, RECOMPENSĂ 10.000 DE CAPORALI!

M-am uitat mai atent la afiş şi am văzut că în partea de jos reproducea un formular de identificare pentru poliţie pe care Bokonon îl completase în 1929. După câte se pare, formularul era reprodus acolo ca să le indice hăituitorilor lui Bokonon cum arată amprentele şi scrisul acestuia.

Însă pe mine m-au interesat cuvintele cu care completase Bokonon rubricile formularului. Ori de câte ori fusese cu putinţă, adoptase o viziune cosmică, luând in considerare, de exemplu, faptul că viaţa este scurtă, iar eternitatea veşnică.

Declarase că hobby-ul lui era "să fie viu", iar ocupaţia principală "să fie mort".

ACESTA ESTE UN POPOR CREŞTIN! ORICE JOC CU PICIOARELE VA FI PEDEPSIT CU AGĂŢAREA ÎN CÂRLIG, ameninţa altă inscripţie. Cuvintele nu-mi spuneau nimic, deoarece încă nu aflasem că bokononiştii îşi unesc sufletele lipindu-şi tălpile.

Pentru că nu citisem în întregime cartea lui Philip Castle, cel mai mare mister era cum de ajunsese Bokonon prieten la cataramă cu caporalul McCabe, un proscris.

62

De ce nu-i era frică lui Hazel

Şapte pasageri au coborât în San Lorenzo: eu, Newt şi Angela, ambasadorul Minton cu soţia şi H. Lowe Crosby cu soţia. Când am terminat formalităţile din vamă, am fost minaţi afară spre o estradă.

Acolo am dat de o mulţime tăcută.

Peste cinci mii de cetăţeni ai Republicii San Lorenzo se holbau la noi. Localnicii aveau o culoare pământie. Erau foarte slabi. Nu vedeai nici o persoană grasă. Toţi aveau dinţi lipsă. Se vedeau multe picioare umflate sau chircite.

Nimeni nu avea ochii limpezi.

Sânii goi ai femeilor arătau jalnic. Bărbaţii aveau nişte fâşii de pânză în jurul şoldurilor, prin care li