Erau mulţi câini, dar nu lătra nici unul. Erau mulţi copii, dar nu plângea nici unul. Ici-colo mai tuşea câte cineva, şi-atât.

O fanfară militară stătea în poziţie de drepţi în faţa mulţimii. Nu cânta.

În faţa fanfarei era un soldat de culoare. Avea două steaguri: drapelul american şi cel al Republicii San Lorenzo. Steagul din San Lorenzo înfăţişa o insignă de caporal de marină, pe un fond albastru. Steagurile atârnau nemişcate, pentru că nu era nici o adiere de vânt.

Mi s-a părut că aud în depărtare zgomotul unui ciocan lovind un gong. Dar era o iluzie. De fapt, arşiţa de alamă răsunătoare a climei din San Lorenzo îmi bubuia în urechi.

"Bine că e o ţară creştină, îi şopti Hazel Crosby soţului ei, că altfel mi-ar fi frică."

În spatele nostru se afla un xilofon.

Pe xilofon era o inscripţie strălucitoare, făcută din strasuri şi pietricele colorate.

Inscripţia era MONA.

63

Liber şi demn

În stânga estradei erau şase avioane de luptă cu elice, ajutor militar american către San Lorenzo. Pe fuselajul fiecărui avion era pictat, cu o cruzime infantilă, un şarpe boa zdrobind un diavol. Din urechile, gura şi nările acestuia ţâşnea sânge. Degetele sale roşii cu gheare lăsau să cadă o furcă.

În faţa fiecărui avion era postat câte un pilot de culoare pământie. Şi ei erau tăcuţi.

Apoi, în mijlocul acestei tăceri tot mai apăsătoare, se auzi un zgomot enervant, ca bâzâitul unui gângănii. Era o sirenă care se apropia. Sirena de pe limuzina lui "Papa", un Cadillac negru şi strălucitor.

Limuzina se opri în faţa noastră, cu un scrâşnet de cauciucuri.

Din ea ieşiră "Papa" Monzano, Mona Aamons Monzano, fiica sa adoptivă, şi Franklin Hoenikker.

La un discret semnal imperios al lui "Papa" Monzano, mulţimea intonă imnul naţional al Republicii San Lorenzo. Melodia era a cântecului Home on the Range. Versurile fuseseră scrise în 1922 de Lionel Boyd Johnson — de Bokonon. Iată cum sunau:

Al nostru e pământul

Unde trăim în demnitate.

Bărbaţii sunt viteji ca rechinii

Iar femeile — neîntinate.

Copiii noştri, se ştie,

Îşi vor face mereu a lor datorie.

San Lorenzo, San Lorenzo

Insulă bogată, plină de bucurie

Duşmanii noştri se tem

Căci nu pot supune

Un popor liber şi demn.

64

Pace şi belşug

Apoi mulţimea amuţi din nou.

"Papa", Mona şi Frank veniră lângă noi pe estradă, în timp ce o tobă răpăia. Toboşarul se opri la un semn al lui "Papa".

Monzano purta un toc de armă pe deasupra hainei. Arma care se afla în toc era un revolver de calibrul 45, placat cu crom. Era tare bătrân, ca mulţi alţi membri ai karass-ului meu. Nu arăta deloc bine. Înainta cu paşi mici şi târşâiţi. Era în continuare gras, dar osânza i se topea repede, pentru că uniforma atârna pe el. Albul ochilor săi de broscoi era galben, iar mâinile îi tremurau.

Generalul-maior Franklin Hoenikker era garda lui personală. Uniforma sa era albă. Firav şi cu umeri înguşti, Frank arăta ca un copil care depăşise de mult ora când trebuia să se bage în pat. Pe piept îi strălucea o medalie.

Îi observam pe "Papa" şi Frank cu destulă dificultate — nu pentru că-mi stătea cineva în cale, ci pentru că nu-mi puteam lua ochii de la Mona. Eram înfiorat, uluit, dar şi cu minţile duse. Cele mai deşănţate şi egoiste vise despre cum ar trebui să fie o femeie mi se îndepliniseră în persoana Monei. Ea, aibă-i Dumnezeu în pază sufletul blând şi gingaş, întruchipa pacea şi belşugul de-a pururi.

Fata aceasta — avea doar optsprezece ani — era răpitor de senină. Părea să înţeleagă totul, fiind în acelaşi timp tot ce trebuia înţeles. În Cărţile lui Bokonon i se pomeneşte numele. Iată unul dintre lucrurile pe care le spune Bokonon despre ea: "Mona are simplitatea întregului".

Purta o rochie albă simplă.

Picioarele ei brune şi delicate era încălţate în sandale joase.

Părul ei blond deschis era lung şi mătăsos.

Coapsele desenau o liră.

Dumnezeule.

Pace şi belşug de-a pururi.

Era singura fată frumoasă din San Lorenzo. Reprezenta o avuţie naţională. După spusele lui Philip Castle, "Papa" o adoptase ca să aducă un strop de divin în regimul său dur.

Xilofonul a fost adus în faţa estradei, iar Mona a cântat la el. A cântat When Day Is Done. Un tremolo neîntrerupt — crescând, stingându-se şi apoi urcând din nou.

Mulţimea era îmbătată de-atâta frumuseţe.

Şi apoi a venit momentul să fim întâmpinaţi de "Papa" Monzano.

65

Un moment prielnic pentru venirea în San Lorenzo

"Papa" era un autodidact, care-l servise ca majordom pe caporalul McCabe. Nu părăsise niciodată insula. Vorbea engleza acceptabil.

Tot ce se rostea pe estradă era trâmbiţat spre mulţime prin nişte megafoane apocaliptice.

Tot ce ieşea din pâlniile acelea se rostogolea pe un bulevard scurt din spatele oamenilor, ricoşa în faţadele de sticlă ale celor trei clădiri noi aflate în capătul bulevardului şi se întorcea distorsionat la noi.

— Bine aţi venit, spuse "Papa". Aţi ajuns la cei mai buni prieteni pe care i-a avut vreodată America. America este percepută greşit în multe ţări, dar nu şi aici, domnule ambasador.

Se înclină în faţa lui H. Lowe Crosby, fabricantul de biciclete, crezând că se află în faţa noului ambasador.

— Ştiu că aveţi o ţară pe cinste, domnule preşedinte, zise Crosby. N-am auzit despre San Lorenzo decât lucruri care îmi plac. Cu o precizare...

— Da?

— Nu eu sunt ambasadorul, spuse Crosby. Aş vrea să fi fost, dar nu sunt decât un om de afaceri obişnuit. (Se vedea că nu-i face plăcere să-l arate pe adevăratul ambasador.) Domnul acesta este grangurele.

— A! "Papa" surâse amuzat de greşeala făcută.

Zâmbetul i se şterse repede de pe chip. Un val de durere îl făcu să se încovrige, să închidă ochii — să se concentreze asupra depăşirii suferinţei.

Frank Hoenikker îi sări neîndemânatic şi moale în ajutor.

— Vă simţiţi rău?

— Vă rog să mă scuzaţi, şopti în cele din urmă "Papa" Monzano, îndreptându-se un pic. Avea lacrimi în ochi. Le şterse, îndreptându-se de tot. Îmi cer scuze.

Pentru o clipă, păru să nu îşi dea seama unde se află şi ce anume trebuie să facă. Apoi îşi aduse aminte. Dădu mâna cu Horlick Minton.

— Vă aflaţi printre prieteni.

— Nu mă îndoiesc de acest fapt, răspunse Minton amabil.

— Printre creştini.

— Foarte bine.

— Şi anticomunişti, spuse