— Foarte bine.

— Nu-i nici picior de comunist pe-aici, zise "Papa". Le e prea frică de cârlig.

— Cred şi eu, răspunse Minton.

— Aţi venit aici într-un moment prielnic, spuse "Papa". Ziua de mâine este una dintre cele mai fericite din istoria ţării noastre. Mâine este sărbătoarea noastră naţională, Ziua Celor O Sută de Martiri ai Democraţiei. De asemenea, mâine va avea loc logodna generalului-maior Hoenikker cu Mona Aamons Monzano, fiinţa cea mai de preţ pentru mine şi pentru întreaga insulă San Lorenzo.

— Multă fericire, domnişoară Monzano, ură Minton călduros. Şi felicitări, generale Hoenikker.

Cei doi tineri dădură din cap în semn de mulţumire.

Minton începu să vorbească despre Cei O Sută de Martiri ai Democraţiei, şi spuse o minciună gogonată.

— Nu există copil american care să nu cunoască povestea nobilului sacrificiu făcut de San Lorenzo în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cei o sută de san-lorenzani neînfricaţi, pe care îi comemorăm mâine, s-au jertfit în numele libertăţii. Preşedintele Statelor Unite ale Americii m-a rugat să-l reprezint la ceremonia de mâine ca să arunc în apă o coroană de flori, darul poporului american pentru poporul din San Lorenzo.

— Poporul din San Lorenzo vă mulţumeşte dumneavoastră, preşedintelui şi generosului popor american pentru această dovadă de apreciere, spuse "Papa". Ar fi o onoare pentru noi dacă aţi arunca în mare coroana în timpul ceremoniei de logodnă.

— Onoarea este de partea mea.

"Papa" ne rugă să îl onorăm toţi cu prezenţa la ceremonia aruncării coroanei şi la petrecerea de logodnă de a doua zi. Trebuia să ne ducem la palat pe la amiază.

— Ce mai copii o să aibă perechea aceasta! spuse "Papa", îndemnându-ne să ne holbăm la Frank şi Mona. Ce stirpe! Ce frumuseţe!

Durerea îl copleşi iarăşi.

Închise din nou ochii pentru a se aduna asupra suferinţei.

Aştepta să treacă, dar nu trecu.

Pradă chinurilor, se întoarse cu spatele spre noi şi cu faţa la mulţime, în dreptul microfonului. Încercă să gesticuleze în faţa oamenilor, dar nu reuşi. Încercă să le spună ceva, nici asta nu reuşi.

Şi-apoi cuvintele îi ieşiră din gură:

— Duceţi-vâ acasă! ţipă el gâtuit. Duceţi-vă acasă!

Mulţimea se risipi într-o clipă. "Papa" se întoarse din nou spre noi, contorsionat de durere...

Şi apoi se prăbuşi.

66

Cel mai puternic lucru de pe lume

Nu murise.

Însă arăta mort. Doar din când în când corpul său, după toate aparenţele lipsit de viaţă, era scuturat de un fior.

Frank ţipa că "Papa" nu murise, cu nu se putea să moară. Era disperat. "«Papa»! Nu se poate să mori, nu se poate!"

Frank desfăcu gulerul hainei şi cămăşii lui "Papa", îi frecă încheieturile. "Lăsaţi-l să respire! Lăsaţi-l pe «Papa» să respire!"

Piloţii de vânătoare veniră să ne ajute. Unul avu atâta minte încât să se ducă după ambulanţa aeroportului.

Neprimind nici un ordin, fanfara şi soldatul cu drapelele rămaseră tremurând în poziţie de drepţi.

M-am uitat după Mona şi am văzut că era la fel de netulburată şi se retrăsese spre balustrada din spate a platformei. Moartea, dacă avea să lovească, nu o îngrijora.

Lângă ea se afla un pilot. Nu o privea, dar strălucea de o fericire pe care am atribuit-o faptului că stăteau atât de aproape unul de altul.

"Papa" îşi reveni un pic. Întinse spre Frank o mână tremurândă ca o pasăre captivă.

— Tu..., bâigui el.

Am amuţit cu toţii ca să auzim ce spune.

Buzele i se mişcau, dar nu percepeam decât nişte bolboroseli.

Cineva avu o idee pe care în acel moment am considerat-o strălucită, dar care acum pare oribilă. Cineva — cred că un pilot — a luat microfonul şi l-a ţinut în dreptul gurii lui "Papa" ca să-i amplifice spusele.

Astfel, în pereţii clădirilor noi reverberară horcăielile agoniei şi un fel de vocalize spasmodice.

Şi apoi se auziră cuvintele.

— Tu, hârâi "Papa" spre Frank, tu, Franklin Hoenikker, vei fi Preşedintele Republicii San Lorenzo. Tu deţii ştiinţa. Ştiinţa e cel mai puternic lucru din lume. Ştiinţa. Gheaţa.

Dădu ochii peste cap şi leşină din nou.

M-am uitat la Mona.

Expesia ei rămăsese netulburată.

În schimb, pilotul de lângă ea încremenise în atitudinea de extaz catatonic a unui soldat primind Medalia de Onoare.

Am privit în jos şi am văzut ceva ce nu s-ar fi cuvenit să văd.

Mona îşi scosese o sanda. Picioruşul ei ciocolatiu era gol.

Şi, cu acest picior, mângâia neîncetat — mângâia cu neruşinare — căputa bocancului aviatorului.

67 Carleeig

"Papa" nu a murit. Nu atunci.

A fost dus de-acolo cu camionul frigorific al aeroportului.

Familia Minton a fost dusă la ambasadă de o limuzină americană.

Newt şi Angela au fost duşi la locuinţa lui Frank într-o limuzină san-lorenzană.

Eu şi familia Crosby am fost duşi la hotelul Casa Mona în singurul taxi din San Lorenzo, un Chrysler din 1939, cu alură de dric şi scaune rabatabile. Numele de pe portiera taxiului era Compania de Transport Castle. Taxiul îi aparţinea lui Philip Castle, proprietarul hotelului Casa Mona şi fiul altruistului desăvârşit pe care venisem să-l intervievez.

Eu şi cei doi Crosby eram prost dispuşi. Consternarea noastră se materializa în întrebări la care doream să primim de îndată răspuns. Familia Crosby dorea să ştie cine e Bokonon. Erau scandalizaţi de ideea că există cineva care să-l înfrunte pe "Papa" Monzano.

Fără nici o legătură, simţeam că trebuie neapărat să aflu cine au fost Cei O Sută de Martiri ai Democraţiei.

Cei doi Crosby au fost primii care au primit un răspuns. Nu înţelegeau dialectul din San Lorenzo, aşa că traduceam pentru ei. Întrebarea pe care i-o adresaseră şoferului fusese: "Da' cine dracu' e mucosul ăsta de Bokonon?"

— Om foarte rău, răspunse şoferul.

De fapt, spusese ceva de genul: "Uoom foaarte reau".

— Comunist? întrebă Crosby după ce auzi traducerea răspunsului.

— Sigur că da.

— Are adepţi?

— Nu, domnule, spuse şoferul plin de respect. Nimeni atât de nebun.

— Şi de ce nu a fost prins până acum? vru să ştie Crosby.

— Greu de găsit, spuse şoferul. Foarte deştept.

— Înseamnă că există oameni care-l ascund şi-i dau de mâncare, altfel ar fi fost prins până acum.

— Nimeni nu ascunde. Nimeni nu dă de mâncare. Prea deştepţi ca să facă aşa.

— Eşti sigur de asta?

— Sigur, spuse şoferul. Oricine dă de mâncare la nebun bătrân sau primeşte în casă ajunge în cârlig. Nimeni nu vrea în cârlig.

Pronunţia ultimului cuvânt a