68

Uo Siută de Marteiri

L-am întrebat pe şofer cine fuseseră Cei O Sută de Martiri ai Democraţiei. Am observat că bulevardul pe care mergea maşina se numea Bulevardul Celor O Sută de Martiri al Democraţiei.

Şoferul mi-a zis că San Lorenzo declarase război Germaniei şi Japoniei la o oră după atacul de la Pearl Harbor.

San Lorenzo desemnase o sută de oameni care să lupte pentru democraţie. Aceşti o sută de oameni au fost îmbarcaţi pe o navă cu destinaţia Statele Unite, unde urmau să fie echipaţi şi antrenaţi.

Vasul fusese scufundat de un submarin german chiar la ieşirea din portul Bolivar.

— Iei au fuost, duomnulie, spuse el, şi ei uo siută de marteiri ai diemoctaţiieai.

"Ei au fost, domnule, spusese el în dialect, cei o sută de martiri ai democraţiei."

69

Un mozaic uriaş

Cei doi Crosby şi cu mine am trăit ciudata experienţă de a fi primii oaspeţi ai unui hotel nou. Am fost primii care au semnat în registrul de la recepţia Casei Mona.

Famila Crosby a ajuns înaintea mea la recepţie, dar H. Lowe Crosby s-a blocat în faţa paginilor imaculate ale registrului şi nu s-a putut hotărî să-şi scrie numele. A stat pe gânduri o vreme.

— Semnează tu, mi-a zis el.

Şi, ca să nu-l cred superstiţios, a spus că vrea să fotografieze omul care lucra la un mozaic uriaş de pe un perete al holului.

Mozaicul era un portret al Monei Aamons Monzano. Înalt de şase metri. Bărbatul care lucra la mozaic era tânăr şi atletic. Era cocoţat pe o scară şi avea pe el doar o pereche de pantaloni albi de doc.

Era un alb.

Meşterul mozaicar compunea din bucăţele de aur firele mătăsoase de păr de pe ceafa delicată a Monei.

Crosby se duse să-l fotografieze şi se întoarse dându-mi de ştire că bărbatul acela era cel mai mare mucos pe care îl văzuse el vreodată. Spunându-mi acestea, Crosby era roşu ca racul.

— Nu poţi sâ-i zici nimic, că el îţi şi răstălmăceşte spusele.

M-am dus la mozaicar, l-am privit lucrând un timp şi apoi i-am spus:

— Vă invidiez.

— Am ştiut dintotdeauna, oftă el, că, dacă o să aştept destul, la un moment dat se va găsi cineva să mă invidieze. Îmi tot spuneam să am răbdare, că mai devreme sau mai târziu tot o să întâlnesc un invidios.

— Sunteţi american?

— Am parte de această fericire.

Continua să muncească. Nu era deloc curios să vadă cum arăt.

— Şi dumneavoastră vreţi să mă fotografiaţi?'

— V-ar deranja?

— Gândesc, deci exist, deci pot fî fotografiat.

— Din păcate, nu am aparatul de fotografiat cu mine.

— Pentru numele lui Dumnezeu, duceţi-vă şi aduceţi-l! Doar nu sunteţi unul dintre cei care se încred în memoria lor, nu-i aşa?

— Nu cred că o să uit prea curând portretul la care lucraţi.

— O să-l uitaţi în clipa morţii, la fel ca şi mine. Când o să mor o să uit totul, şi vă sfătuiesc să faceţi acelaşi lucru.

— A pozat pentru dumneavoastră sau lucraţi cu ajutorul unei fotografii sau altfel?

— Lucrez cu ajutorul sau altfel.

— Poftim?

— Lucrez cu ajutorul sau altfel. (Îşi lovi uşor tâmpla cu degetul.) Totul e în acest cap de invidiat.

— O cunoaşteţi?

— Am parte de această fericire.

— Franklin Hoenikker e foarte norocos.

— Franklin Hoenikker e un bou nenorocit.

— Sunteţi foarte sincer.

— Sunt şi foarte bogat.

— Mă bucur să aud asta.

— Dacă vreţi o opinie competentă, aflaţi că banii nu aduc neapărat fericirea.

— Mulţumesc de informaţie. M-aţi scutit de multă osteneală. Tocmai eram pe punctul să câştig ceva bani.

— În ce fel?

— Scriind.

— Am scris şi eu o carte la un moment dat.

— Cum se numea?

— San Lorenzo: pământul, istoria, poporul, spuse el.

70

Educat de Bokonon

— Să înţeleg că sunteţi Philip Castle, fiul lui Julian Castle? am întrebat eu.

— Am parte de această fericire.

— Mă aflu aici ca să mă întâlnesc cu tatăl dumneavoastră.

— Vindeţi aspirină?

— Nu.

— Păcat. Tata nu prea mai are aspirină. Dar leacuri miraculoase aveţi? Lui tata îi place să mai facă un miracol din când în când.

— Nu vând medicamente. Sunt scriitor.

— Si ce vă face să credeţi că un scriitor nu vinde leacuri?

— Aveţi dreptate. Îmi recunosc vinovăţia.

— Tata are nevoie de o carte pe care să le-o citească celor care mor în chinuri groaznice. Presupun că nu aţi scris aşa ceva.

— Încă nu.

— Ar ieşi ceva bani din asta. Vedeţi, v-am mai vândut un pont.

— Cred că aş putea modifica un pic Psalmul 23, exact atât cât să nu se prindă nimeni că nu e creaţia mea.

— Bokonon a încercat să-l modifice, îmi zise el. Şi şi-a dat seama că nu poate schimba nici un cuvânt.

— Îl cunoaşteţi şi pe Bokonon?

— Am parte de această fericire. Mi-a fost profesor când eram mic. (Îmi arătă cu un gest afectuos mozaicvil.) A fost şi profesorul Monei.

— Era un profesor bun?

— Ştim să citim, să scriem şi să facem operaţii aritmetice simple, dacă la asta vă referiţi, îmi răspunse Castle.

71

Fericirea de a fi american

H. Lowe Crosby veni să mai facă o încercare cu mucosul de Castle.

— Ce eşti dumneata, şuieră el dispreţuitor, beatnic sau ce?

— Eu mă consider bokononist.

— Asta contravine legilor acestei ţări, nu-i aşa?

— Am parte de fericirea de a fi american. Pot spune ori de câte ori poftesc că sunt bokononist, şi nimeni nu mi-a făcut până acum nici o problemă.

— Consider că legile unei ţări în care te afli trebuie respectate.

— Nu-mi spuneţi nimic nou.

Crosby era livid de furie.

— Lua-te-ar dracu' de nenorocit!

— Lua-te-ar dracu' pe tine, răspunse Castle blând, şi la dracu' şi cu Crăciunul şi Ziua Mamei.

Crosby traversă holul, îndreptându-se spre recepţioner şi spuse:

— Vreau să-l reclam pe omul ăla de colo, mucosul ăla, aşa-zisul artist. Aveţi o ţară frumoasă care încearcă să stimuleze turismul şi investiţiile în domeniul industrial. La felul în care mi-a vorbit omul ăla, nu vreau să mai pun piciorul în San Lorenzo câte zile oi avea, şi o să-i spun oricui mă întreabă de San Lorenzo să nu calce pe-aici. V-oţi fi alegând cu un tablou drăguţ pe perete, dar omul care-l face este cel mai nesimţit şi căpos nenorocit pe care l-am văzut în viaţa mea. Recepţionerul arăta