— Domnule...

— Ascult, zise Crosby, pornit.

— Domnule, este proprietarul hotelului.

72

Hilton-ul mucosului

H. Lowe Crosby şi soţia părăsiră imediat Casa Mona, căreia Crosby îi spunea Hilton-ul mucosului, şi cerură să fie primiţi la Ambasada Statelor Unite.

Astfel am rămas unicul oaspete al unui hotel de o sută de camere.

Camera mea era frumoasă. Ca toate camerele hotelului, dădea spre Bulevardul Celor O Sută de Martiri ai Democraţiei, spre Aeroportul Monzano şi spre portul Bolivar, aflat în spatele acestuia. Casa Mona avea structura unui corp de bibliotecă, cu pereţi solizi şi un geam verde-albăstrui în faţă. De acolo nu puteai vedea jegul şi sărăcia oraşului care se întindea pe lateralele şi în spatele Casei Mona.

Aveam aer condiţionat. În cameră era aproape răcoare. Trecând din căldura năucitoare în încăperea rece, am început să strănut.

Pe noptieră era o vază cu flori, dar patul nu fusese încă înfăţat. Nu se vedea decât o saltea nouă şi comodă. În dulapuri nu era nici un umeraş, baia nu avea hârtie igienică.

Am ieşit pe coridor să caut o cameristă care să-mi poată furniza cele necesare. Nu am găsit pe nimeni, însă am văzut Ia capătul coridorului o uşă deschisă de unde se auzea un zgomot uşor.

M-am îndreptat spre uşă şi am ajuns în pragul unui apartament spaţios, cu podeaua acoperită cu pânză de prelată. Se zugrăvea, dar cei doi zugravi nu făceau asta când am intrat. Stăteau pe o poliţă care se întindea pe tot peretele de sub fereastră.

Îşi scoseseră pantofii. Aveau ochii închişi. Stăteau faţă în faţă.

Îşi lipiseră tălpile goale unul de ale celuilalt.

Fiecare se apucase cu mâinile de glezne, corpul fiecăruia căpătând astfel forma unui triunghi.

Mi-am dres vocea.

Au sărit de pe poliţă, aterizând pe prelata stropită de vopsea. Se proptiră în patru labe, cu fundurile în sus şi fruntea aproape lipită de pământ.

Credeau că vor muri.

— Îmi cer scuze, am spus eu uluit.

— Nu spuneţi, mă imploră unul din ei umil. Vă rog. Vă rog să nu spuneţi.

— Ce să spun?

— Ce-aţi văzut!

— Dar n-am văzut nimic.

— Dacă spuneţi, îmi zise el lipindu-şi obrazul de podea şi privindu-mă rugător, dacă spuneţi, murim în carleeig!

— Uite ce este, oameni buni, am spus eu, ori am venit prea devreme, ori prea târziu, că n-am văzut nimic de povestit, vă repet. Vă rog să vă ridicaţi.

S-au ridicat fără să-şi ia ochii de pe mine. Tremurau şi stăteau încovoiaţi. Am reuşit să-i conving că nu am de gând să spun nimănui ceea ce văzusem.

Ceea ce văzusem era, desigur, ritualul bokononist boko-maru, întrepătrunderea conştiinţelor.

Noi, bokononiştii, credem că nu poţi sta talpă-n talpă{7} cu o altă persoană dacă nu iubeşti sincer persoana respectivă, asta dacă picioarele celor doi sunt curate şi îngrijite.

La baza acestei ceremonii se află următorul calipso:

Picioarele ni le vom atinge, într-o contopire

Spre care firea ne cheamă,

Şi semenilor le vom arăta iubire

Aşa cum îi arătăm şi Pământului-mamă.

73

Ciuma neagră

La întoarcerea în cameră l-am descoperit pe mozaicarul, istoricul, autoindexatorul, mucosul şi patronul de hotel Philip Castle în baie, unde punea un sul de hârtie igienică.

— Mulţumesc, i-am zis.

— Cu multă plăcere.

— Mă aflu într-adevăr într-un hotel care e aproape de oameni. Câţi patroni s-ar implica atât de nemijlocit în asigurarea confortului oaspeţilor?

— Câţi directori de hotel au un singur oaspete?

— Aţi avut trei.

— S-au dus vremurile alea.

— Ştiţi, poate că nu e cazul să comentez, dar nu prea înţeleg de ce este atrasă o persoană cu preocupările şi calităţile dumneavoastră de industria hotelieră.

Castle se încruntă perplex.

— Nu sunt atât de priceput cu oaspeţii pe cât ar trebui, nu-i aşa?

— Am cunoscut la Cornell oameni care făceau studii de turism şi am impresia că s-ar fî purtat cu cei doi Crosby altfel decât dumneavoastră.

Încuviinţă stânjenit.

— Ştiu, ştiu.

Dădu din mâini.

— Habar n-am de ce am construit hotelul ăsta. Ca să fac ceva în viaţă, cred. Şi ca să am o ocupaţie, ca să nu mă însingurez. (Clătină din cap.) Din două una: ori construiam hotelul, ori ajungeam pustnic.

— Aţi crescut în spitalul tatălui dumneavoastră, nu-i aşa?

— Da. Eu şi Mona am copilărit acolo.

— Şi nu vă surâde să faceţi ceea ce a făcut tatăl dumneavoastră?

Castle surâse uşor, ferindu-se de un răspuns direct.

— Tata e un om ciudat, spuse el. Cred că o să vă placă.

— La asta mă şi aştept. Sunt puţini cei care au dat dovadă de atât altruism, aşa cum a făcut el.

— Odată, spuse Castle, pe când aveam vreo cincisprezece ani, pe un vas grecesc care plecase din Hong Kong cu destinaţia Havana, transportând mobilier de răchită, a avut loc o revoltă a echipajului. Au preluat controlul, dar nu s-au priceput să manevreze vasul, care s-a zdrobit de stâncile din apropierea palatului lui "Papa" Monzano. Toţi s-au înecat, mai puţin şobolanii; aceştia şi mobilierul de răchită au ajuns la mal.

Povestea părea să se încheie aici, dar nu prea eram sigur de asta.

— Şi?

— Unii s-au ales cu mobilă gratis, iar alţii cu ciumă bubonică. În zece zile au avut loc o mie patru sute de decese în spitalul tatălui meu. Aţi văzut vreodată pe cineva murind de ciumă bubonică?

— N-am avut parte de această nefericire.

— Glandele limfatice din regiunea inghinală şi de la subraţ ajung cât nişte portocale.

— Îmi imaginez.

— După moarte, corpurile se înnegresc; aici, în San Lorenzo, ajung negre ca nişte cărbuni. La momentul de apogeu al epidemiei de ciumă, Casa din Junglă a Îndurării şi Speranţei arăta ca Auschwitz sau Buchenwald. Grămezile de morţi erau atât de mari, încât un buldozer s-a împotmolit încercând să le împingă spre groapa comună. Tata a muncit fără să închidă un ochi zile în şir, fără să închidă un ochi, dar şi fără să salveze multe vieţi.

Ţârâitul telefonului întrerupse povestea lugubră a lui Castle.

— Ia te uită, spuse el, nici nu ştiam că telefoanele au fost puse în funcţiune.

Am ridicat receptorul.

— Alo?

Cel care mă sunase era generalul-maior Franklin Hoenikker. Avea respiraţia tăiată şi părea mort de frică.

— Ascultaţi, trebuie să veniţi imediat la mine acasă. Trebuie să vorbim. Poate fi ceva extrem de important pentru dumneavoastră!

— Nu-mi puteţi spune cam despre ce e vorba?

— Nu pot la telefon. Veniţi la mine. Veniţi