— Bine.

— Nu glumesc. E un lucru extrem de important pentru dumneavoastră. Cel mai important lucru din viaţa dumneavoastră.

Închise.

— Ce s-a întâmplat? mă întrebă Castle.

— Habar n-am. Frank Hoenikker vrea să mă vadă cât mai repede.

— Nu vă grăbiţi. Liniştiţi-vă. Frank e un idiot.

— Zicea că e vorba despre ceva important.

— De unde ştie el ce e important? Aş putea face un om mai de doamne-ajută decât el din miezul unei banane.

— Terminaţi-vă povestea.

— Unde rămăsesem?

— La ciuma bubonică. Buldozerul se împotmolise printre mormanele de cadavre.

— Da. Ei, într-una dintre nopţile acelea fără somn, am stat cu tata cât a lucrat. Tot ce puteam face era să găsim un pacient în viaţă pe care să-l tratăm. Dar treceam de la un pat la altul şi nu găseam decât morţi. Iar tata a început să chicotească. Nu se putea opri. S-a dus afară cu lanterna. Chicotea în continuare. Agita fasciculul de lumină al lanternei peste mormanele de morţi. Mi-a pus mâna pe cap, şi ştiţi ce mi-a zis acest om extraordinar? întrebă Castle.

— Nu.

— Fiule, mi-a spus tata, într-o zi toate astea vor fi ale tale.

74

Leagănul pisicii

Am pornit spre locuinţa lui Frank în taxiul din San Lorenzo.

Am străbătut scene de sărăcie lucie. Am urcat pe povârnişurile muntelui McCabe. Era mai răcoare. În aer plutea un fel de ceaţă.

Casa lui Frank era fosta locuinţă a lui Nestor Aamons, tatăl Monei şi arhitectul Casei Îndurării şi Speranţei din Junglă.

Aamons îşi proiectase locuinţa.

Casa era ridicată deasupra unei cascade; avea o terasă suspendată, care înainta în norul de stropi ce plutea peste căderea de apă. Semăna cu un fagure iscusit, alcătuit din stâlpi şi traverse de oţel uşor. Golurile structurii erau delimitate în fel şi chip, cu ziduri de piatră brută, cu pereţi de sticlă sau cu panouri textile.

Scopul casei nu era atât să fie un adăpost, cât să arate multitudinea de preocupări excentrice ale unei minţi inventive.

Am fost întâmpinat de un servitor politicos, care m-a anunţat că Frank nu e acasă, dar trebuia să ajungă dintr-o clipă într-alta. Frank dăduse dispoziţii să fiu tratat cu grijă si anunţase că voi rămâne acolo la cină şi peste noapte. Servitorul, care îmi spusese că îl cheamă Stanley, era prima fiinţă rotofeie pe care o vedeam în San Lorenzo.

Stanley m-a condus în camera mea; am trecut prin inima casei, coborând pe o scară de piatră, mărginită din loc în loc de panouri cu rame de oţel. Patul meu era o saltea pusă pe o platformă de piatră. Pereţii camerei erau din rulouri de pânză. Stanley mi-a arătat cum puteam să le ridic sau să le cobor, după bunul plac.

L-am întrebat pe Stanley cine mai era acasă şi am aflat că doar Newt. Stanley îmi spuse că Newt se afla pe terasa suspendată, pictând. Angela plecase să viziteze Casa din Junglă a Îndurării şi Speranţei.

Am ieşit pe terasa temerară aflată deasupra cascadei şi l-am găsit pe Newt dormind într-un şezlong galben.

Tabloul la care lucrase Newt se afla pe un şevalet, lângă balustrada de aluminiu. Pictura era încadrată de imaginea înceţoşată a cerului, a mării şi a poalelor muntelui.

Era o pictură mică, neagră şi zgrunţuroasă. Consta din nişte zgârieturi făcute într-o pastă neagră groasă şi densă. Zgârieturile formau un fel de pânză de păianjen, şi m-am întrebat dacă nu înfăţişau năvoadele lipicioase ale zădărniciei omeneşti, atârnate la uscat într-o noapte fără stele.

Nu voiam să-l trezesc pe piticul care crease un lucru atât de înfricoşător. Am fumat o ţigară, ascultând vocile apei în cădere.

Newt a fost trezit de zgomotul îndepărtat al unei explozii. Bubuitul urcă spre noi din vale şi se pierdu în înălţimi. Era un tun din Bolivar, aflat în apropierea ţărmului, care trăgea o salvă în fiecare zi la ora cinci, îmi spuse majordomul lui Frank.

Micul Newt tresări.

Până să se dezmeticească, îşi duse mâinile murdare de vopsea la gură şi bărbie, mânjin-du-se cu negru. Se frecă la ochi, mânjindu-se şi în jurul lor cu negru.

— Bună, îmi spuse el somnoros.

— Bună, i-am răspuns. Îmi place tabloul tău.

— Ştii ce reprezintă?

— Cred că are un înţeles diferit pentru fiecare om care îl priveşte.

— Este un leagăn al pisicii.

— Aha, i-am zis. Foarte bine. Zgârieturile sunt fire. Corect?

— Leagănul pisicii este unul dintre cele mai vechi jocuri. Până şi eschimoşii îl ştiu.

— Nu mai spune!

— De o sută de mii de ani şi mai bine, adulţii ţes nişte încurcături de fire sub ochii copiilor.

— Îhâm.

Newt rămase cuibărit în şezlong. Îşi întinse mâinile de parcă ar fi făcut un leagăn al pisicii.

— Nu-i de mirare că pe urmă copiii ajung nebuni. Leagănul pisicii nu-i altceva decât nişte fire încrucişate între degetele cuiva, iar copiii se uită, se tot uită la fire...

— Şi?

— Nici urmă de leagăn sau de pisică!

75

Salutări lui Albert Schweitzer

Pe urmă, prăjina de soră a lui Newt, Angela Hoenikker Conners, intră împreună cu Julian Castle, tatăl lui Philip şi ctitorul Casei din Junglă a Îndurării şi Speranţei. Castle era îmbrăcat într-un costum de in lăbărţat şi purta papion. Avea o mustaţă neîngrijită. Era chel şi uscăţiv. Cred că era un sfânt.

Ni se prezentă, mie şi lui Newt, pe terasa suspendată. Încerca să preîntâmpine orice referire la posibila lui sfinţenie vorbind din colţul gurii ca un gangster din filme.

— Înţeleg că sunteţi un adept al lui Albert Schweitzer, i-am zis.

— De la distanţă... (Rânji ameninţător.) Nu l-am întâlnit niciodată pe acest domn.

— Sunt sigur că este la curent cu activitatea dumneavoastră, la fel cum şi dumneavoastră sunteţi la curent cu a sa.

— Poate. L-aţi întâlnit vreodată?

— Nu.

— Dar credeţi că-l veţi întâlni la un moment dat?

— Poate că da.

— Păi, spuse Juliar Castle, dacă într-una dintre călătoriile dumneavoastră daţi de Albert Schweitzer, spuneţi-i că nu este eroul meu.

Îşi aprinse un trabuc. Când începu să ardă, Castle îndreptă vârful incandescent spre mine.

— Spuneţi-i că nu este eroul meu, spuse el, dar spuneţi-i şi că, datorită lui, Iisus Hristos este.

— Cred că se va bucura să audă asta.

— Mă doare-n cot dacă se va bucura sau nu. Asta e o chestiune între Iisus şi mine.

76

Julian Castle este de acord cu