Scoţându-mă o dată la tablă şi văzând că nu ştiam cu., rezolv problema, Banciu a crezut că n-am înţeles şi mi-a plicat încă o dată numai mie ceea ce explicase cu câteva k^. Mai înainte. S-a convins atunci că sunt în stare să înţeleg da sunt atent şi a început să se ocupe de mine. Curând du aceea, m-a surprins citind în timpul lecţiei Le Ronge et le No mi-a dat trei, mi-a confiscat cartea şi m-a avertizat că, da mă prinde a doua oară, mă elimină pe o săptămână. Am ci zut că glumeşte. Dar câtva timp în urmă, Banciu m-a prins cL nou şi s-a ţinut de cuvânt. Nu numai că mi-a pus trei şi rrl eliminat, dar m-a chemat în cancelarie şi mi-a tras două pi rechi de palme.

  Asta se petrecea în primăvara lui 1922. Împlinisem 15 aij şi ştiam acum ce înseamnă umilinţa şi ura. Palmele acelea aj creat o prăpastie între noi. Zadarnic s-a arătat Banciu afabili prietenos când am revenit, după o săptămână, la şcoală. Ferecasem pe dinăuntru, eram ca o stană de piatră. Dar în săi tămâna aceea parcursesem tot manualul de algebră şi rezd vasem un număr de probleme. Când m-a scos o dată la tablj Banciu a fost atât de surprins, încât era gata să mă felicit! Probabil că şi-a spus că lecţia pe care mi-o dăduse îmi prinsu se bine. Dar se înşela. De fapt, o rupsesem definitiv cu mal maticile. Învăţam de frică şi mai ales în preajma examenelof Dar niciodată nu am ajuns un bun matematician. Şi, pentrj că Banciu mă ameninţa mereu că mă va lăsa corigent, şi, daa nu voi învăţa nici pentru examenul de corigentă, mă va lăi repetent, oricât de strălucit aş fi la alte materii (aluzie la fizl co-chimie şi la ştiinţele naturale), matematicile au ajuns c„ rând o adevărată teroare. Am izbutit totuşi să trec fără cori genţă şi în acea clasă, şi în clasa următoare, a Vi-a. Dar, I dată ajuns în clasa a Vil-a, după toate descoperirile acelor ui timi doi ani, după ce am ştiut că nu voi urma chimia la Ur” versitate, m-am hotărât să trec la modern. În mijlocul anului după o scurtă pregătire, am dat un examen cu Locusteanu I am fost transferat în cursul modern. La despărţire, BancB mi-a spus: „După doi ani şi jumătate de real, trebuie să fii printre latiniştii dumitale, cel mai bun matematician. Nu uii că matematicile se învaţă şi la modern, deşi numai o oră P| săptămână. Dacă nu vei fi la înălţime, te las corigent!” S-a ţinut şi de data aceasta de cuvânt.

  Mă revăd în acei ani în mansardă, revăd masa de lemn copertă cu hârtie albastră, lampa cu abajurul alb, sub care îmi împingeam cartea pe măsură ce mi se împăienjeneau ochii şi distingeam tot mai anevoie literele. Erau anii de „miopie galopantă”, după expresia unuia din oculiştii la care fusesem. Dioptriile creşteau mai repede decât aveam eu timp să-mi schimb lentilele. Nu era, spusese doctorul, decât o soluţie: să nu-mi obosesc ochii citind prea mult la lumina lămpii. Dar cum aş fi putut (şi mă întreb, acum, cine ar fi putut?) să-mi menajeze ochii într-un timp când aproape în fiecare săptămână descopeream un nou autor, alte lumi, alte destine? Încercam totuşi să mă apăr, citind fără ochelari, cu bărbia lipită de carte, sau închizând când un ochi, când celălalt, sau apăsân-du-mi ochelarii pe nas, sau schimbând becurile, când albastre, când albe, când slabe, când puternice. Apoi, când ochii îmi lăcrimau şi mi se împăienjeneau de-a binelea, treceam în odăiţa de alături şi mă spălam cu apă rece. Rămâneam apoi câteva minute întins pe pat, cu ochii închişi, încercând să nu mă mai gândesc la nimic.

  Un pat de lemn, vopsit în roşu. Deasupra patului, prinsă bine în perete, cutia cu geam în care păstrasem cele mai frumoase coleoptere şi câţiva fluturi mari, cu aripile imaculate, în faţă, pe celălalt perete, o bibliotecă de scânduri, pe care mi-o întocmise tata. Prin clasa a Vi-a, aveam deja vreo 500 de volume, majoritatea din „Biblioteca pentru toţi”, „Minerva” şi „Lumen”. Dar aveam şi cărţi mai scumpe: Souvenirs entomolo-giques ale lui]. H. Fabre, Die Insekten ale lui Brehm, tratatele de chimie, „clasicii” transformismului, aproape tot ce găsisem din „Bibliotheque scientifique” sau „Bibliotheque philoso-phique”, de la Felix Alean. Mama îmi dădea săptămânal o mică sumă de buzunar, dar nu mă refuza niciodată când îi spuneam că aş vrea să-mi cumpăr o carte mai scumpă. Adesea, mă ruga să nu spun nimic tatei. Războiul îi sărăcise, şi, ca Şa ne poată ţine la şcoală, închiriaseră aproape toată casa. La lriceput, chiriaşii au fost doi profesori francezi, membri ai Misiunii Culturale, apoi nişte funcţionari unguri de la o societate din Transilvania, în cele din urmă Camera de Comerţ Ita-°-Română. Aşa l-am cunoscut pe Giovanni Costa, tocmai în Perioada când învăţam italieneşte. Datorită lui, mi-am putut comanda toate cărţile italieneşti de care credeam că am nj voie.

  Mansarda era de acum numai a mea, plină numai cu h crurile mele. Între pat şi masa de lucru, o măsuţă pe care pâ tram colecţiile de reviste – „Ziarul ştiinţelor populare”, „] vista muzicală”, „Orizonturi” şi altele. Ca să nu le ia vân” când ţineam ferestrele deschise, pusesem deasupra lor ca mai frumoase piese din colecţia mea geologică: o bucată pirită, un granit, fragmente de stalactite. Deasupra măsuţ, prinsesem în perete, cu pioneze, copii după fresce tomba egiptene executate cu diferite cerneluri; urme ale entuziasm lui cu care citisem cărţile lui Maspero şi Alexandre Mor< Sub măsuţă, o lădiţă cafenie în care îmi păstram corespo denţa cu prietenii, caietele deja scrise şi, la fund de tot, cam flat, ca să nu-l descopere tata, Jurnalul.

  Nu mai ştiu cum am ajuns să-mi scriu Jurnalul.