La începu prin 1921, nu însemnam decât ce lucrasem şi cât lucram I fiecare zi: câte ceasuri petrecute în laborator sau cu insectei şi plantele, câte ceasuri cheltuite cu lectura, adăugind titll cărţilor citite şi scurte comentarii. Curând după aceea, am în ceput să însemn observaţii despre profesorii şi prietenii m„ Dar nu m-am mulţumit cu atât: m-am încăpăţânat să reprl duc cât mai multe conversaţii, să descriu cât mai amănunl anumite întâmplări de la şcoală sau de la petrecerile care, în cepând din clasa a Vi-a, aveau loc, pe rând, la unii din colej şi unde întâlneam fete de vârsta noastră. Cu timpul, ajunsa sem să scriu zece-cincisprezece pagini despre unele din acea te petreceri, căutând să reproduc cât mai fidel dialogurile, cm expresiile caracteristice fiecăruia. Când am început Romanii adolescentului miop, am folosit multe din aceste pagini, uneoiţ – ca de pildă când am descris societatea noastră „Muza” -j transcriind de-a dreptul pasaje întregi. În sfârşit, în ultimei două clase de liceu, Jurnalul ajunsese confidentul tuturor ca zelor mele de melancolie şi e probabil că excesele acestea dj lirism şi lamentaţiile au reuşit într-o zi să mă dezguste, astfel că am abandonat Jurnalul şi nu l-am mai reluat decât în vall anului 1928, în ajunul plecării în India.

  Jurnalul îl scriam mai cu seamă noaptea, uneori târziJ după miezul nopţii, când eram sigur că tata nu va mai veni şi x controleze. Din clasa a V-a încoace şi până la încheierea tudiil°r universitare, mă deprinsesem să dorm din ce în ce mai puţin, câteodată mulţumindu-mă cu trei-patru ceasuri pe noapte. Am ajuns la acest rezultat după o lungă disciplină. Timp de mai multe luni, mă culcam cu câteva minute mai târ-ziu decât în noaptea precedentă şi puneam deşteptătorul să sune cu un minut mai devreme. Când reuşeam să smulg somnului un ceas, mă opream, şi nu mai schimbam minutarele câteva săptămâni. Apoi reluam experienţa, micşorând zilnic raţia de somn cu unul sau două minute.

  Nu pot spune că mi-a fost uşor. Uneori, când prelungeam lecturile după 2 noaptea, nu puteam adormi şi mă zvârco-leam mult timp în pat. Dar eu mă încăpăţânam să nu ţin seama de aceste insomnii, ci continuam să număr orele şi minutele consacrate somnului din clipa în care stinsesem lumina şi mă culcasem, chiar dacă adormisem un ceas-două mai târ-ziu. Alteori, mi se făcea somn după prânz, mai ales vara şi, dacă vedeam că toate cafelele pe care le sorbeam şi toată apa rece pe care mi-o azvârleam pe obraji rămâneau fără efect, mă lungeam pentru o jumătate de ceas, cu deşteptătorul la căpă-tâi. Dar nu uitam să scad această jumătate de ceas din somnul de noapte.

  În cele din urmă, m-am obişnuit cu raţia de patru ceasuri, şi chiar dacă aş fi vrut n-aş fi putut dormi mai mult. Mai târ-ziu, când la lecturile şi la ceasurile de scris se adăugaseră şi celelalte excese ale tinereţii, mi se întâmpla uneori să am curioase pierderi de cunoştinţă, care mă speriau grozav. Îmi aduc şi acum aminte de două din aceste accidente provocate, fără îndoială, de surmenaj. Într-o noapte, cred că eram în clasa a Vil-a de liceu, m-am dezbrăcat, am pus ceasul să mă deştepte pe la cinci dimineaţa şi m-am culcat, dar câteva clipe în urmă m-am trezit îmbrăcat, la masa mea de lucru, cu o carte deschisă în faţă, dar fără să-mi aduc altceva aminte, fără să ştiu măcar dacă sau ce citisem. M-am uitat la ceas, şi am văzut că trecuse de trei dimineaţa. A doua spaimă de acest fel am tras-o când eram la Universitate. M-am trezit deodată Imgă casă, pe Bulevardul Domniţei, fără să înţeleg ce făceam acolo, dacă plecam sau mă întorceam acasă, fără să-mi aduc prea bine aminte cine sunt şi cum mă cheamă. Era o după-amia-2a de iulie, fără măsură de fierbinte. Am recunoscut totuşi casa şi am avut puterea să urc până la mansardă, la ora aceea încinsă ca un cuptor. M-am zvârlit, gol, pe pat şi am dorr până seara târziu! Închisesem uşa cu zăvorul şi m-au trea bătăile puternice ale tatei, venit să vadă ce se întâmplă cu ne, de ce nu cobor la cină.

  Asemenea accidente, de altfel destul de rare, aveau dar să mă sperie de-a binelea. Nu pomeneam nimănui de ele, i îmi dădeau de gândit. Ultima întâmplare de acest gen al avut-o la Calcutta, tot într-o zi de teribilă arşiţă.

  Eram nevoit să recurg la asemenea mijloace. Aveam ma nevoie de „timp” – nu numai pentru a putea prididi cu ci tul cărţilor care se adunau acum în vrafuri pe masa mea şi rafturi, dar mai ales pentru că, în afară de furnal şi atâtea a {caiete în care mă învăţasem să scriu zilnic rezumate, criti articole, începusem un roman fantastic, plănuit pe dimem uni ciclopice: Memoriile unui soldat de plumb. Am tot scris romanul acesta vreo doi ani, în clasele a V-a şi a Vi-a, şi, cârJ l-am întrerupt definitiv, transcrisesem pe curat, în mai mulj caiete, acele părţi care mi se păruseră mai reuşite şi le dădi sem să le citească câtorva prieteni. Era un roman de nesăbuij proporţii, înglobând nu numai Istoria Universală, ci întreafl Istorie a Cosmosului, de la începuturile Galaxiei noastre,! Alcătuirea Pământului, de la originea vieţii până la apariţia oml lui. După câte îmi aduc aminte, începea cam aşa: un cercetj – adică eu – se afla în trenul care suferise grozava ciocnij de la Valea Largă. În clipa ciocnirii, cercetaşul îşi afundă spj riat capul în sacul lui şi, datorită acestui gest instinctiv, nj fost mutilat. În sac, avea şi un soldat de plumb, unul din ni meroşii lui soldaţi de plumb cu care se jucase copil şi pe cârd purta acum, adolescent, ca un fel de porte-bonheur. În clin aceea nesfârşită a ciocnirii, cercetaşul ascultă, chiar din gul soldatului de plumb, lunga, inepuizabila lui poveste. CI fragmente din plumbul din care fusese alcătuit soldatul fusl seră martore la cele mai importante evenimente din istorj omenirii: cucerirea