Indiei de către arieni, distrugerea Niniva moartea Cleopatrei, răstignirea lui Iisus, devastarea Romei 4 către Alaric, Mahomed, cruciadele şi aşa mai departe, până î zilele noastre, unde nu uitam să introduc şi evenimente n cente; bunăoară, Mărăşeştii. Dar, înainte de Istorie, plumbt se aflase – sub formă de gaz – în feluritele conflagraţii ca ce care au dus la alcătuirea sistemului solar şi a Pământu-l îşi îşi amintea de milioanele de ani fără viaţă, îşi amintea He apariţia primelor vieţuitoare, de luptele între monştri pre-'storici, şi aşa P'n^ 'a apariţia omului şi zămislirea primelor civilizaţiiEra un fel de frescă ameţitoare, lucrată ca un mozaic, în care voiam să includ tot ce mi se părea că ştiu, tot ce învăţasem, fără a le fi digerat întotdeauna, din lecturile mele dezordonate. Dar acest roman fantastic era străbătut de un anumit pesimism. Prin sarcasmele atribuite soldatului de plumb, arătam, de fapt, ce fiinţe efemere şi nestatornice erau oamenii, cât de uşor uitau, trădau şi ucideau ei, şi cât era de orb destinul care înălţa indivizi nevrednici sau neamuri mediocre, nimicind fără urmă naţiuni de eroi (ca geţii sau atâtea alte neamuri preistorice) şi marile, adevăratele personalităţi (una din tezele romanului era tocmai aceasta: că adevăraţii eroi, geniile creatoare, profeţii autentici n-au avut niciodată posibilitatea să-şi împlinească vocaţiile, destinul paralizându-i sau elimi-nându-i înainte de vreme). La originea acestei viziuni pesimiste a Istoriei Universale se aflau, evident, în afară de tristeţile pe care mi le pricinuiseră lectura atâtor orori şi altor catastrofe istorice sau biografiile câtorva martiri ai gândirii, ca Giordano Bruno sau T. Campanella, şi propriile mele experienţe. Mă simţeam acum superior tuturor colegilor mei, măcar pentru enormul efort pe care îl cheltuiam pentru a-mi lărgi şi adânci cultura. Şi totuşi, deşi remarcat de unii din profesori, nu mă bucurasem de nici un premiu, de nici o menţiune, nici măcar de ştiinţe naturale sau fizico-chimice şi, la fiecare sfârşit de an şcolar, citeam cu mare emoţie lista celor care trecuseră clasa.

  Dar era mai mult decât atât. Mă aflam acum în plină criză de pubertate, mă descopeream în fiecare dimineaţă mai urât, mai stângaci, descopeream, mai ales la întâlnirile cu fete de vârsta mea, cât sunt de timid şi de neatrăgător în comparaţie cu unii din prietenii mei. Criza aceasta, începută prin clasa a Vi-a, o dată cu Memoriile soldatului de plumb, a mers agravân-du-se până la sfârşitul liceului. Probabil că datorită ei n-am mai ajuns să termin romanul. La un moment dat, am simţit ca nu mai pot scrie decât la persoana întâi, că orice altfel de literatură, în afară de cea direct sau indirect autobiografică, n-avea nici un sens. Aşa am început Romanul adolescentului miop.

  Încă din primele clase de liceu, mă împrietenisem cu Dini Sighireanu şi cu Radu Bossie. Acum, în cursul superior, Dini era un băiat frumos, brun, cu ochii verzi, după care suspina” multe fete. Îi plăceau istoria Franţei, pe care o ştia ca nimeri altul dintre noi, şi cărţile lui Kipling. Ne întâlneam aproape ii fiecare zi, de cele mai multe ori la mine în mansardă, care er parcă ideal situată ca prietenii mei să-şi dea întâlnire în ea. 1 ultimul an de liceu, ca şi mai târziu, la Universitate, nu era 1 în care să nu urce la mine unul sau mai mulţi prieteni, pârl ce m-am hotărât să lipesc pe uşă precizând la ce ore eram cţj adevărat bucuros de vizite.

  Radu Bossie a rămas neschimbat de când l-am cunoscu| în prima clasă de liceu, şi până la moartea lui, neaşteptaţi absurdă, la 23 de ani. Era fiul procurorului Bossie; mama lu| de origine engleză, era blondă, frumoasă, excentrică; divaj ţase şi a murit curând după aceea, la o moşioară, sărăcită decăzută. Radu era miop ca şi mine, destul de urât, cu bu imense, cu un nas mare şi borcănat, dar avea un umor şi u farmec fără pereche. Nu-i plăcea să înveţe şi, în cursul sup< rior, ameninţat de repetenţie, a fost dat intern la Liceul „Ai drei Şaguna” din Braşov. Îl revedeam întotdeauna cu o ma: bucurie în vacanţe. Era mucalit, optimist, indiferent la toa1 plictiselile şcolăritului, aproape cinic, şi totuşi cu o mare bu nătate şi prieten desăvârşit. Avea mare încredere în viitorii meu de savant şi-mi citea toate articolele, în timp ce Dinu şi ghireanu, Haig Acterian, Jean-Victor Vojen erau confidenţi mei literari. După ce plecasem în India, venea des pe la noi ca să afle de la mama ce se mai întâmplă cu mine. Venea cu o am ţie mare de ţigări şi accepta bucuros cafeaua şi înveselea tom tă casa povestind peripeţiile studenţiei lui întârziate. Apoi într-o bună zi, s-a dus cu treburi la Craiova, s-a îmbolnăvit şi a murit în câteva zile. Am aflat vestea în noiembrie 1930, îrj chilioara mea din Svarga-ashram din Himalaya. Era cel dinM dintre noi care pleca.

  Cu Haig Acterian m-am împrietenit mai târziu, dar a fo o prietenie care s-a continuat şi s-a adâncit mai ales după U versitate. În primele clase, ne „produceam” amândoi la bările liceului: eu cu vreo sonată la pian, iar el, bariton p coce, cântând „Le Grenadier”. Apoi, o dată cu J.- V. Vojen, TENTAŢIILE UNUI TÂNĂR MIOP descoperit vocaţia de actor. (Au urmat, de altfel, împreună Conservatorul de Artă Dramatică.)

  Tot la serbările liceului – organizate, în ultimii ani la Teatrul Naţional – au căpătat amândoi roluri de frunte într-o comedie a lui Valjean (în care eu am jucat pe un subcomisar) şi în Sarmală, amicul poporului, a lui N. Iorga.

  Haig avea obrazul brun, aproape întunecat, de o frumuseţe leneşă, orientală. Vojen era bălai şi deja în adolescenţă rivaliza în frumuseţe, eleganţă şi succese feminine cu Dinu Si-ehireanu. Ne vorbea despre tatăl lui, pe care nu-I cunoscuse, care dispăruse în împrejurări ciudate, şi pe care îi plăcea să şi-l închipuie un mare aventurier, un Don Juan sau un nou D'Annunzio. (D'Annunzio a rămas autorul favorit a lui Vojen până târziu). La acest grup de prieteni, s-a adăugat mai târziu Petre