Viforeanu, înalt, mândru, ironic, izbutind să fie premiant fără pedanterie, interesându-se de mai multe lucruri deodată – literatură, latină, viaţă mondenă, politică. El mi-a relevat cel dintâi ce înseamnă c adevărată ambiţie când mi-a mărturisit într-o zi că se va considera un ratat dacă la treizeci de ani nu va fi profesor universitar şi deputat, la patruzeci ministru, iar la cincizeci prim-ministru.

  Prin clasa a IV-a, grupul acesta de prieteni, împreună cu alţi câţiva, am luat obiceiul să ne întâlnim duminicile după-amiază în casa colegului Mircea Moschuna-Sion. Veneau şi câteva fete, şi, pentru a deosebi aceste după-amiezi de obişnuitele sindrofii, am hotărât să fondăm o societate artistică şi culturală, căreia i-am dat numele de „Muza”. Programul era destul de ambiţios: conferinţe urmate de discuţii, „concerte” şi, mai ales, spectacolele dramatice. Una din primele încercări a fost un fragment din Don Juan al lui Victor Eftimiu, în care eu aveam rolul unui călugăr, iar Vojen pe cel al lui Don Juan. Am cân-tat, de asemenea, de mai multe ori la pian: Rahmaninov, Grieg, Debussy. Dar n-am acceptat niciodată să execut arii din „opera” pe care o compusesem atunci, Tomiris, şi pe care o cunoşteau doar câţiva prieteni. „Opera” mea era, de fapt, un foarte ambiţios proiect la care lucram fără spor pentru că, scrisul partiturii luându-mi prea mult timp, mă mulţumeam să memorizez melodiile pe care le compuneam, iar memoria mea muzicală fiind aproximativă, melodiile acestea se modificau de la o şedinţă de lucru la alta.

  Am acceptat însă să ţin o conferinţă despre. Rama. Ma terialul documentar îl scosesem în întregime din cartea di curând descoperită Les Grands inities a lui Schure. Neştiin mai nimic despre vechea Indie, credeam, atunci, că tot ce spu ne Schure era adevărat. (Şi mare mi-a fost mirarea şi furi aflând, curând după aceea, că era vorba doar de o poveste „mis tică”, inventată de Schure. Cred că de atunci s-a născut î mine neîncrederea faţă de diletanţi, teama de a nu mă lăsa p călit de un amator, dorinţa tot mai aprigă de a merge la izvoaJ re, de a consulta exclusiv lucrările specialiştilor, de a epuiz; bibliografia.) Conferinţa era lungă, prolixă, probabil preten-j ţioasă – şi-mi amintesc numai că micul grup de fete şi băieţi au ascultat-o amuzaţi, mai mult din teama de a nu se plictisii.

  Pe timpul când luam parte, asiduu şi entuziast, la întruni^ rile societăţii noastre, începusem deja să-mi iau în serios urî-H tenia şi – în bună parte, închipuita – solitudine. Eram sirv] gurul care veneam la „Muza” în uniforma de liceu; ton ceilalţi purtau de mult costume „civile”. Singurul care nu înJ cercam să-mi camuflez părul tuns mărunt, ci dimpotrivă, mă tundeam cu maşina numărul zero. Evident, remarcasem mai de mult că, alături de atâţia prieteni frumoşi, rareori vreo fată se arăta dispusă să stea de vorbă cu mine – şi asta, după ce mă făcuse să sufăr, mă încânta acum nespus, dovedindu-mij credeam eu, că eram slut şi respingător. Zadarnic încercau prietenii să mă convingă de contrariu; refuzam să-i ascult! Dinu Sighireanu îmi demonstra că, dacă nu consimt să mă bărl bieresc, ar trebui măcar să mă pudrez (cum făcea el), ascun-l zându-mi astfel pistruii şi coşurile. Vojen era convins căi având sprâncenele groase, fruntea largă şi urechile mici, erarfl şi eu, în felul meu, un băiat frumos, dar trebuia să pun aste J în valoare; trebuia, cum spunea el, „să-mi creez un tip”.

  Simţeam, de altfel, că nu era vorba numai de miopie şi urî-l tenie. Radu Bossie era poate mai urât şi tot aşa de miop, şi to-ţ tuşi fetele îi căutau prietenia, iar la întrunirile noastre verval lui era cea mai apreciată. Dar, spre deosebire de el şi de aproa„ pe toţi ceilalţi prieteni, eu eram timid cu fetele şi neîndemî-l natic. Dacă rămâneam singur cu una din ele, nu ştiam ce să-M spun. Nu ştiam să fac curte; mi se părea că întreprinderea asta implică un anumit „gen” ca al lui Vojen sau ca al Sighireanu, sau măcar o anumită conversaţie ironică, tăioasei ca a lui Viforeanu, sau umorul lui Bossie. În plus, aveam ol re scădere: nu ştiam să dansez. Probabil că aş fi învăţat, cUm au învăţat ceilalţi prieteni şi colegi, la întâlnirile noas-' jg duminică, dacă nu m-aş fi oferit să cânt la pian foxtro-nle şi tangourile la modă, ca să poată dansa ei. De atunci şi înă la sfârşirul liceului, eram invitat la toate ceaiurile dansante pentru că mă dovedisem a fi cel mai bun şi mai neobosit pianist.

  Dar, cum spuneam, mă complăceam din ce în ce mai mult în această situaţie care mi se părea că face parte din destinul meu de adolescent excepţional. Mi se părea că toate eşecurile mondene, întocmai ca şi umilinţele pe care le înduram în liceu, aveau menirea să mă izoleze de lume, să mă păstreze exclusiv pentru „opera” pe care eram chemat s-o scriu, operă pe care trebuia s-o inaugureze Romanul adolescentului miop.

  „Miopia galopantă” coincisese cu descoperirea lui Balzac, Voltaire, Haşdeu. Tot autori fecunzi şi care mă fascinaseră mai ales pentru vastitatea şi diversitatea lor. Din Balzac, citeam cam un volum pe zi. Ajunsese aproape o obsesie şi, împreună cu Mircea Mărculescu, făceam propagandă şi încercam să convingem cât mai mulţi dintre colegii noştri să-l citească. Aşa l-am atras, pentru câteva luni, pe Jean-Victor Vojen. Era un fel de ritual: în timpul recreaţiilor, discutam ultimele descoperiri şi încercam să constituim, pe măsura puterilor noastre, repertoriul personagiilor Comediei umane. Reciteam unele nuvele care nu ne cuceriseră la prima lectură, numai pentru că nu ne aminteam exact o replică sau o observaţie a lui Horace Bianchon. De altfel, după ce epuizasem noile volume descoperite la anticari sau în bibliotecile care ne erau accesibile atunci, reciteam, fiecare, scrierile noastre favorite. Cred că numai în anii de liceu am recitit de vreo cinci-şase ori Le Pere Goriot, care a rămas pentru mine cartea prin excelenţă balzaciană şi pe care am regăsit-o întotdeauna cu aceeaşi plăcere de câte