ori, mai târziu, mă reapuca pasiunea de Balzac. (Ultima oară la Paris, în 1947, când am început chiar să scriu o Viaţă a lui Balzac, pe care am dus-o până în 1829, anul apariţiei romanului Les Chouans.) Dar mai cu seamă mă ncântau operele fantastice: Seraphita, La Peau de chagrin, Le Centenaire sau nuvelele mai puţin cunoscute (La vie des Mar-tyrs, Les Proscrits etc). Mă cucerise acest gigant care se mişca în atâtea universuri; care nu se mulţumise să „facă concurerj ţă stării civile”, el introdusese Androginul în literatura moi dernă, inventase atâtea mitologii în legătură cu „voinţa” ş „energia” omului în acţiune.

  Vaâiaire m-a atras la început pentru că scria cu aceeaşi nel egşpatâ perfecţiune romane sau pamflete, epistole sau monql grafii istorice, filosofie sau critică literară. Citisem doar câtevj cărţi de Voltaire, când am cumpărat de la un anticar două vm lume desperecheate din Bibliografia lui Bengesco. Le-am paj curs cu emoţie şi entuziasm. Erau înregistrate acolo sute ş sute de lucrări, de o extremă diversitate – şi asta corespun dea întocmai speranţei mele secrete că-mi va fi îngăduit a scriu despre foarte multe lucruri, că nu voi fi silit să mă limj tez la ştiinţă, bunăoară, sau la literatură sau la istorie. Voi taire a fost prima mea întâlnire cu un enciclopedist de genij şi cred că acesta a fost motivul pentru care l-am admirat: îrtl valida tendinţele de polihistor, îmi încuraja visurile mele dl spirit universal. Dar, în fond, n-am devenit niciodată „voH rian”. Şi, când am descoperit alţi autori „universali”, cânj l-am descoperit mai ales pe Papini şi, mai târziu, pe Goethd pe Leonardo da Vinci, am încetat să-l mai citesc.

  Haşdeu mă fermecase pentru vastitatea culturii şi îndrăz neala ipotezelor istoriografice. Îl citeam la Biblioteca Fundal ţiei Carol I, dar când, prin clasa a Vil-a, am anunţat că v<| face o conferinţă în faţa clasei, Nanu mi-a dat un cuvânt ăi introducere către unul din bibliotecarii Academiei RomânJ M-am prezentat într-o după-amiază şi, deşi eram în unifoB mă de liceu, am fost primit în sala de lectură a Academiei Aşa am putut cunoaşte lucrările din tinereţe ale lui Hasdeil îndeosebi revistele lui „Din Moldova”, „Columna lui Traianl şi studiul care m-a impresionat atât Perit-au Dacii? Am scrB apoi o lungă disertaţie, pe care am citit-o în două şedinţe. Di” acel manuscris, am scos mai târziu primele articole despij Haşdeu, publicate în „Universul literar”, „Foaia tinerimii” ş„Cuvântul”. Admiraţia faţă de geniul lui Haşdeu n-am mfl pierdut-o de atunci. Din 1934 până în 1937, când suplineam deja catedra lui Nae Ionescu la Facultatea de Litere, am pm trecut multe după-amieze la Biblioteca Academiei RomânJ lucrând la o ediţie critică, şi, în primăvara lui 1937, Fundaţiill Regale au publicat cele două volume de Scrieri literare, critiM şi politice. Ediţia era departe de a fi perfectă, dar pe vremel ceea nu era alta şi nici n-a mai apucat să apară una mai bună.

  Fncepând din 1922, în „Ziarul ştiinţelor populare” j au, aiături de Convorbiri entonwlogice, o serie de schiţe„st|b titlul general Din carnetul unui cercetaş. Nu cred că erau; bine scrise, dar pentru mine aveau o valoare sentimentală. Era un fel de jurnal romanţat al excursiilor în Carpaţi, la mănăstirile din Prahova şi Moldova, al călătoriilor în Bucovina şi Transilvania. Am devenit cercetaş la timp. Aplecarea mea spre aventură”, satisfăcută atâţia ani pe maidane şi în pivniţele Universităţii, alături de haimanale şi vagabonzi, îşi găsise acum o ieşire care îi îngăduia să se disciplineze şi totodată să se adâncească. Când am descoperit că pot, ca cercetaş, hoinări zile întregi prin văi şi munţi, fără ca părinţii mei să socotească asta haimanalâc, am ştiut că descoperisem cheia libertăţii. Era de ajuns să anunţ că centuria noastră pregăteşte o nouă excursie, de trei-patru zile sau de o săptămână, ca mama să mă întrebe câţi bani îmi vor trebui.

  De fapt, părinţii mei erau încântaţi că devenisem cercetaş. În special mama era tot mai preocupată de lecturile mele dezordonate şi excesive. Îi era teamă fie că-mi voi pierde vederea, fie că-mi voi zdruncina sănătatea. I se părea anormal ca un băiat de vârsta mea, după ce obişnuise atâţia ani să-şi piardă timpul pe maidan, să se închidă acum în casă şi să citească zi şi noapte, să citească mai ales cărţi care, după socoteala ei, erau mult prea grele pentru o minte necoaptă. Ştiindu-mă plecat cu cercetaşii, era sigură măcar de acest lucru: că nu citesc, că trăiesc în aer liber, că-mi obosesc nu ochii, nu mintea, ci trupul.

  Mi-l oboseam, într-adevăr. Nu voi uita niciodată viscolul Şi troienele care ne-au întâmpinat, într-o vacanţă de Paşti, când ne apropiam de Schitul Scheia agăţat pe un perete al Car-paţilor; sau ploile reci, nesfârşite, pe care le-am îndurat, zile de-a rândul, apăraţi doar de pelerinele noastre scurte, neîn-demânatic confecţionate din foi de cort, când am trecut Cheile Bicazului şi am ajuns în câmpia transilvană. Nu voi uita niciodată bivuacurile pe Piatra Craiului, nici prima excursie ln Delta Dunării, care ne-a fermecat într-atât, încât, deşi fusesem cât pe-aci să mă înec într-un colţ de baltă caldă, împiedicându-mă în stufiş, am hotărât nu numai să revenim în an următor, dar chiar să ne cumpărăm o barcă a noastră, cu ca să ajungem de la Tulcea la Constanţa.

  În ultimele trei clase de liceu, n-am mai petrecut vacanţei cu familia, la Techirghiol, ci cu cercetaşii; urcam pentru I săptămână-două pe munte, apoi ne duceam, pentru o lurJ într-o tabără cercetăşească, la Poiana Sibiului sau la Mangl Ha. Când mă întorceam la Bucureşti, pe la sfârşitul lui auguJ eram de capul meu. Familia era încă la Techirghiol, afară J Nicu, care trebuia oarecum să aibă grijă de mine, pregătit! Du-mi de mâncare sau întovărăşindu-mă serile într-o lăptarii Aveam sentimentul libertăţii absolute. Puteam citi ce voiaj şi cât voiam şi, deşi mansarda era într-atât de încinsă, în uneori nu puteam suporta nici măcar cămaşa pe mine, ar trebuit să fiu fericit. Dar, evident, nu eram.

  Începuseră crizele de melancolie cu