care era să mă Iun mulţi ani după aceea. Mi-a trebuit o mare încordare a voinjl ca să pot rezista celor dintâi accese de tristeţe. Se dezlănţuie„ pe neaşteptate, către apusul soarelui, şi la început nu înţell geam ce se întâmpla cu mine; credeam că e oboseala pricin/ită de lipsa somnului. Dar zadarnic încercam să mă odihnesJ să mă culc chiar. XNu izbuteam să adorm. Nu eram vlăgua nu mă simţeam obosit – ci doar sentimentul acela teribil al iremediabilului. Sentimentul că pierdusem ceva, esenţial, dţ neînlocuit, şi că mă aflam acum fără rost în viaţă, că n-av” nici un sens să-mi pierd timpul citind sau scriind, că, de fapt nimic nu mai avea sens: nici muzica, nici excursiile sau plini bările, nici petrecerile cu prietenii. Mă chinuiam să identiM ce „pierdusem” şi uneori mi se părea că e vorba doar de <M pilăria mea, de anii de la Râmnicul Sărat şi Cernavodă, M primii ani de la Bucureşti, care acum îmi apăreau încărcaţi di beatitudini şi miracole. Era destul să-mi amintesc de un aml nunt din copilărie – un pom de Crăciun, trăsura de la Cel navodă, o rochie a mamei, uniforma de paradă a tatălui -M să mă podidească lacrimile. Aveam oroare de lacrimi şi nu mi-aş fi iertat niciodată dacă aş fi izbucnit în plâns – şi prii câte mijloace încercam să mă apăr de această umilinţă, îm fundându-mi capul în ligheanul cu apă sau coborând repecl din mansardă şi pornind să mă plimb pe străzi sau încerci: a vorbesc singur cu mine, batjocorindu-mă cu glas tare. Cu-* d însă, am descoperit că neînţeleasa mea tristeţe e alimentă de nenumărate alte izvoare, nebănuite: bunăoară, senti-entul „trecutului”, acest simplu fapt că au fost lucruri care mai sunt, că au „trecut”, asemenea copilăriei mele sau celei a tatălui meu; sentimentul că am avut la îndemână posibilităţi pe care nu le-am împlinit şi că acum e prea târziu, că totul e ireparabil. Sau regretul că n-am fost crescut la ţară, că n-am cunoscut, copil, viaţa satului, care mi se părea singura adevărată, că acum sunt definitiv rupt de lumea aceasta idilică.

  Literatura nostalgică a autorilor moldoveni – Sadoveanu Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu – care evocau copilăriile şi viaţa patriarhală de altădată, era iarăşi un prilej de tristeţe. Nu-mi puteam opri lacrimile încheind Duduia Margareta a lui Sadoveanu, Uliţa copilăriei a lui Ionel Teodoreanu sau unele nuvele ale lui Cezar Petrescu. Şi furia cu care am scris mai târziu foiletonul împotriva Moldovei era doar suprema încercare de a transmuta o sensibilitate care-mi surpa lent sănătatea sufletească. De aceea am citit cu atâta sete prozele vijelioase ale lui Papini, pamfletele din Maschilită şi Stronca-ture. Mă regăseam acum printre „ai mei” – printre cei pe care i-aş fi vrut cu adevărat ai mei – oameni de „piatră”, ca Dante şi Carducci, iar nu de „miere”, ca Petrarca şi romanticii. Lungul şi hibridul eseu Apologia virilităţii, pe care l-am publicat în „Gândirea”, în anii studenţiei, era şi el tot un gest de apărare împotriva Moldovei pe care o purtam în sânge.

  Mi-era atât de greu să mă apăr pentru că izvoarele tristeţilor mele erau numeroase şi ascunse. Uneori, mă simţeam învăluit de melancolie tocmai de unde mă aşteptam mai puţin. Ani de zile exaltasem, cu o crispată exagerare, solitudinea mea, faptul că încă din copilărie mă simţisem izolat, insolit, „unic”. Mult timp, condiţia singularităţii mele mă apărase ca 0 platoşă lăuntrică împotriva tuturor eşecurilor şi umilinţelor. Şi, dintr-o dată, singurătatea care mi se părea predestinată mă apăsa ca o lespede de mormânt. Aş fi încercat orice ca s-o sparg, să mă pot apropia de cineva care să mă „înţeleagă”, cineva care, fireşte, nu putea fi unul din prietenii mei, ci una din acele fete întâlnite, duminicile după-amiază, în ca-sele colegilor sau la „Muza”. Mai precis, nu exact una din ele, ci ° fată asemenea lor, dar înzestrată cu toate însuşirile pe care le atribuisem pe atunci femeii ideale, şi printre care,. Uitam să includ un mare talent muzical, o cultură enciclopj dică, o prodigioasă cunoaştere a literaturilor stranii şi a ştiia ţelor oculte. Dar, pe de altă parte, cu cât vizualizam mai linj pede frumuseţea, farmecul şi geniul acestei fete – în ca] coexistau, alături de Iulia Haşdeu şi Mărie Bashkirtcheff, Al ţinea din L'Atlantide şi nu mai ţin minte ce artistă de cinemi tograf – cu atât mai ireductibil îmi apăreau defectele mei* îndeosebi urâţenia şi timiditatea mea.

  Despre toate astea scriam, lamentându-mă, în Jurnal. Ms lancoliile mă surprindeau în amurg şi mă ţineau aşa, prins d într-o uriaşă plasă, în care mă zbăteam în neştire, până târzhj după miezul nopţii. Mă trezeam atunci, pustiit, fără vlagă j totuşi resemnat, aproape împăcat, şi mă reapucam cuminl de lucru.

  Cu timpul, am învăţat să-mi bat joc de mine însumi, ml ales de închipuirile mele de romanţă ieftină, de Antineeli dublate de o Hypathia sau de o Mărie Bashkirtcheff, pe caii le construiam, bucată cu bucată, din fetele întrevăzute II petreceri. Descoperisem de altfel casele de mahala în care în-; tâlneam altfel de femei, în carne şi oase, şi a căror pitoreasJ prezenţă ajunsese să mă încânte. Într-un capitol din RomanM adolescentului miop, intitulat „Sâmbăta”, am descris, mai tân ziu, pe baza însemnărilor din Jurnal, escapadele noastre îl Crucea de Piatră şi aiurea, în tovărăşia mai ales a lui Mircei Mărculescu, urmate de lungi discuţii în cârciumile din cartiej prelungite uneori până în zori. In ultimii doi ani de liceu, îra legasem, tot mai mult de acest băiat înalt, deşirat, uscat, c„ nasul ascuţit (îi spuneam de altfel Ţăndărică) şi datorită că* ruia am cunoscut îndeaproape viaţa evreilor săraci din DiP deşti. Luasem obiceiul să petrecem sărbătorile împreună: cel creştineşti la noi acasă, cele evreieşti cu familia lui. Era balzaj cian, deşi scepticismul lui naiv l-a făcut să se îndrăgosteascj într-o vreme de Anatole France. Mai târziu, l-a descoperit pi Freud, şi asta l-a hotărât să plece la Paris să studieze, alătulL de medicină, psihanaliza. Ca şi mine, Mărculescu avea o