setjl neistovită pentru cultură şi citea imens. Cu el puteam discutf despre atâtea lucruri, încât căzusem de acord să nu ne mai îri tâlnim decât nopţile, ca să avem timp să atingem toate proble* ele care ne interesau, de la La Fille aux yeux d'or la originea Pentateucului sau ultima carte a lui Freud pe care o citisem. Fram foarte buni prieteni şi, deşi ne făceam, cum se spune, fidenţe, nu j. am vorbit niciodată de melancoliile mele. U-as fi sfiit să afle că prietenul lui, pe care îl credea un „şti-'ntific”, poate să sufere, într-un chip atât de neînţeles, pentru simplul fapt că trece timpul şi, trecând, ceva din noi, esenţial, se risipeşte, iremediabil.

  Curând după ce am devenit cercetaş, am încercat să-l conving pe Mărculescu să vină cu noi în excursii. A acceptat cu oarecare reluctanţă, căci era prin excelenţă orăşean şi Natura îl lăsa indiferent. Într-o vacanţă de Paşti, am luat trenul până la Sinaia şi de acolo am pornit spre cabana de la Schitul Ia-lomicioara. Dar, înainte de a ajunge bine la Pietrele Arse, timpul s-a schimbat brusc, a început să ningă şi curând s-a pornit viscolul. Eram vreo cinci-şase băieţi, toţi îmbrăcaţi în haine de primăvară. Mărculescu venise chiar cu pantofi de pânză albă. Plecasem din Sinaia destul de târziu, şi din cauza viscolului am rătăcit drumul. Nu mai ştiu câte ore am mers aşa, oarecum la întâmplare, prin zăpadă. Se făcuse de mult întuneric, când am dat peste o cabană, pe care o foloseau, probabil, în timpul verii, lucrătorii de la o întreprindere forestieră. Am spart lacătul şi am intrat. Am aprins focul, am pregătit ceai şi l-am băut cu mult rom, înveselindu-ne. Viscolul se învrăjbise, dar nu ne mai păsa – deşi abia a doua zi am putut deschide uşa şi, ca să putem traversa troienele fără să ne afundăm, ne-am legat de tălpi scânduri scurte prinse în cruce.

  Adormisem, când ne-au trezit lovituri puternice în uşă. A trebuit să deschidem. Erau doi lucrători care purtau cu ei un mort, într-un fel de sanie improvizată. Îl aduceau de sus, de pe munte, şi, zărind dogoarea focului prin ferestruicile cabanei noastre, s-au oprit să ni-l încredinţeze nouă. Ei erau lucrători, trebuiau să fie dis-de-dimineaţă la fabrică. Dar ne-au as'gurat că vor înştiinţa jandarmeria din Sinaia şi vor trimite să-l ridice.

  „Dacă-l lăsăm în faţa uşii, îl mănâncă lupii până diminea-îa'- ne-a spus unul din ei, văzându-ne că ne codeam să-l primim.

  L-au aşezat, învăluit într-o manta, chiar lângă uşă. Cred că vreunul din noi a mai dormit în noaptea aceea. Întârnj plarea aceasta l-a lecuit pe Mărculescu de cercetăşie. Noi, ceij lalţi, însă, o dată reîntorşi în Bucureşti ne simţeam foartJ mândri de primejdia prin care trecuserăm. Am scris chiar J nuvelă inspirată de această aventură, Eva, care a fost premiat! La concursul revistei „Foaia tinerimii”. Era vorba de un tânâj care, ca şi noi, se aventurase cu prietena lui, într-o zi de prii mă vară, pe munte. Dar, în afară de înzăpezire şi rătăcire! Prin pădure şi spargerea cabanei, totul era inventat. După c! O salvase, aproape purtând-o în braţe până la cabană, şi fatl adormise pe podea, istovită, povestitorul încheia astfel: „Ş| atunci am simţit cum doresc năprasnic trupul Evei.”

  NAVIGARE NECESSE EST.

  Începusem Romanul adolescentului miop mai demult, dar de-abia în iarna 1923-l924 l-am „văzut” întreg, de la un capăt la altul. De data aceasta, eram sigur că voi izbuti să-l termin, sigur mai ales că va fi o carte excepţională, care va face mult zgomot şi prin care mă voi putea răzbuna împotriva profesorilor şi a premianţilor, a fetelor frumoase şi superficiale care nu ştiuseră să mă descopere. Mă socoteam pregătit să scriu un roman. Publicasem vreo cincizeci de articole şi schiţe literare în diferite reviste, colaboram regulat la revista liceului, „Vlăstarul”, şi devenisem chiar redactorul-responsa-bil: adunam materialul, îl duceam la tipografie, rămâneam ceasuri întregi lângă culegător ca să mă conving că descifrează corect anumite manuscrise. Şi apoi, dispuneam de un furnal voluminos; mi se părea că, dacă voi şti cum să utilizez aceste materiale, romanul ar putea fi gata în câteva luni.

  Era mai mult decât un roman autobiografic. Voiam să fie în acelaşi timp un document exemplar al adolescenţei. Îmi propusesem să nu inventez nimic, nici să nu înfrumuseţez – şi cred că m-am ţinut de cuvânt. Chiar scrisorile de dragoste ale fetelor erau autentice; transcrisesem pur şi simplu câteva din scrisorile primite de Dinu Sighireanu. Capitolele în care de-scriam societatea noastră „Muza”, petrecerile la prieteni, dificultăţile cu Papadopol şi Banciu erau alcătuite urmând îndeaproape Jurnalul şi, uneori, transcriind pasaje întregi. Ţineam °u orice preţ ca dialogurile să fie „autentice”, ca fiecare personaj să folosească exclusiv vocabularul lui specific. Valoarea pe care o acordam eu Romanului adolescentului miop era în pri-mul rând documentară. Îmi spuneam că pentru întâia oară un adolescent scria despre adolescenţă şi scria întemeiat pe „documente”. Când, câţiva ani după aceea, au început să apară în „Viaţa românească” fragmente din al doilea volum La Me-I deleni, am simţit că nu mă înşelasem. Adolescenţii lui Ionel Teodoreanu nu erau cei pe care îi cunoscusem eu. Aparţij neau unei alte lumi, care mă fermeca şi mă înduioşa totodată dar pe care o simţeam definitiv depăşită. Adolescenţii mei erau într-adevăr de-atunci şi de-acolo, din Bucureştii primi lor ani de după război, anii jazzului şi ai lui La Gargonne. Îi afară de inevitabila autoflatare (căci scriam şi ca să mă răz< bun), romanul era cât se poate de „realist”. Nu mă sfiam şi închin un lung capitol descoperirilor erotice, şi aproape tot credeam eu şi colegii mei despre sex, dragoste, Dumnezed sensul existenţei şi toate celelalte probleme care ne frământaJ se afla notat acolo, fără fard, aproape în stare brută.

  Asta era, de altfel, marea mea ambiţie: să arăt că noi, adol lescenţii de atunci, nu eram asemenea fantoşelor pe care lJ întâlnisem sporadic în literatură; eram treji spiritualiceşte şl trupeşte, dar lumea în care ne-ar fi plăcut să intrăm nu