Subiectul era destul de simplu: un elev al Liceului „Spini Haret” scria despre el şi despre colegii, prietenii şi profesorm lui. Cei care mă cunoşteau ghiceau de la început că licean' eram eu, pentru că vorbeam despre mansardă, despre insei tar, despre cărţile care-mi plăceau, despre speranţele mele dj a ajunge într-o zi savant, pianist sau scriitor. Erau capitoli fără legătură între ele: despre melancoliile care mă copleşea„ câteodată în amurg (bunăoară, când priveam de la ferestruici mansardei strada pustie sau auzeam, duminicile, cântecul dej părtat al vreunei servitoare); despre orele de germană şi tel ce-mi trecea prin minte ascultându-l pe Papadopol explicâJ du-ne Die Răuber; despre societatea noastră „Muza„ şi desprJ atâtea fete care-mi plăceau şi mă intimidau totodată. Dar mal ales pagini nenumărate de mărturisiri: ce-aş fi vrut să fiu, ce mi-ar fi plăcut să fac; analize nesfârşite ale stărilor mele sul fleteşti (de exaltare, de indiferenţă, de oboseală, detaşare etcM portretele prietenilor mei, subiecte de nuvele şi romane pa care îmi propuneam să le scriu şi cu ale căror personaje îrflfl plăcea să stau de vorbă (cred că închinasem un capitol între” convorbirilor cu Nonora, personajul unei nuvele pe care nil buteam s-o termin, pentru că îşi schimba subiectul pe măsură ce o scriam).

  Si totuşi, din capitolele acelea desperecheate şi scrise în tiluri diferite (unele lirice şi de o teribilă tristeţe, altele aproa-e umoristice, altele aspre, vehemente), se desluşea repede subiectul„: un adolescent care simte cum depăşise adoles-”enta, e sfâşiat de melancolie că epoca aceasta (care, i se părea, ar fi putut fi plină de beatitudini) se duce şi totodată, e nerăbdător să se vadă cât mai repede eliberat de ea, ca să-şi poată începe „adevărata viaţă”. Toată cartea e străbătută de o curioasă ambivalenţă: autorul insistă de câte ori poate că adolescenţa e un moment esenţial; că această adolescenţă – a lui, a prietenilor lui – constituie un fenomen spiritual nou, ne-maiântâlnit până atunci, şi, ca atare, meritând să fie prelungit, ca să poată fi corect analizat şi interpretat; iar, pe de altă parte, se arată exasperat de dificultăţile adolescenţei, în primul rând de melancoliile, regretele şi timidităţile care i se părea că o alcătuiesc.

  Dar, în afară de toate acestea, ce supapă de siguranţă a fost pentru mine cel de atunci acest roman! Mai bine chiar decât în Jurnal (căci speram că voi putea publica romanul), mă descărcăm, scriindu-l, de toate eşecurile şi umilinţele. De ani de zile, mă prezentam cu regularitate la concursurile „Tinerimii române” şi nu dobândisem nici măcar o menţiune. Îmi amintesc de concursul din clasa a Vi-a. Nu mai ştiu ce subiect ni se dăduse, dar scrisesem atât de „inspirat” şi, recitind manuscrisul, am fost atât de entuziasmat, îneât nu mă îndoiam că voi obţine „Premiul I cu cunună”. N-am vrut să cred când nu mi-am găsit numele pe lista premianţilor din liceul nostru. Eram sigur că la mijloc e o eroare. În duminica aceea, m-am dus la Ateneu, ca să asist personal la distribuirea premiilor. Când s-a ajuns la clasa a Vi-a, inima a început să mi se bată: „Premiul I cu cunună” îl câştigase un alt Mircea: Mircea Io-nescu, de la Liceul „Matei Basarab”. Ştiam asta mai de mult, cSci numele premianţilor fuseseră publicate în „Universul”, dar până în ultima clipă crezusem că era o greşeală de tipar.

  Furia mea nu mai cunoştea margini. Cred că l-am unt pe Mircea Ionescu (era şi el miop şi mi se părea chiar mai urât ca mine). Simţeam că nedreptatea asta nu trebuia îngropată într-un jurnal intim, ci merită să fie denunţată public. Am pornit îngândurat spre Şosea. Era într-o duminică de mai, către apusul soarelui, ceasul de care mă temeam mai mult, c arunci mă ispiteau melancoliile şi tristeţea. Dar de data ace ta nu-mi mai era frică. Sângeram. Ce mă umilea mai mult e: nedreptatea – pentru că ştiam că Mircea Ionescu nu putu: scrie mai bine ca mine. Paginile acelea inspirate le considel ram printre cele mai reuşite din câte scrisesem până atunci. Şl credeam că nu mă pot înşela, pentru că atâtea alte schiţe, nul vele, eseuri fuseseră găsite bune şi publicate.

  Am umblat aşa, surpat în mine însumi, câteva ceasuri. Câna am ajuns acasă, se întunecase de-a binelea. În noaptea aceea] am început să scriu un nou capitol din roman. Cred că l-ani intitulat: „Mircea Ionescu, Premiul I cu cunună”. Aşa am izbutit să mă înseninez şi am adormit împăcat. Recitindu-l mal târziu, mi s-a părut admirabil. Dar, câtva timp în urmă, Ionel Teodoreanu a publicat în „Adevărul Literar” un fragmerJ din La Medeleni, intitulat „Mircea Ionescu” – şi atunci ani renunţat la acest capitol.

  N-a fost, de altfel, sigurul capitol sacrificat. În cursul ace-J lor ani, adăugam şi eliminam necontenit pagini sau chiar cal pitole întregi. Romanul era aproape terminat, dar recitinduVj la răstimpuri mi se părea că n-am spus tot sau n-am fost deal tul de autentic şi, cercetând din nou caietele din furnal, coreea tam sau introduceam alte noi pasaje. Mă trudeam mai ales sa evoc voluptatea descoperirilor intelectuale; să arăt, bunăoaJ ră, că a înţelege imposibilitatea unui Dumnezeu antropomoii era o experienţă tot atât de excitantă ca şi descoperirea dral gostei fizice. Încercam să descriu, cât mai precis şi mai ama nuntit, procesul de gândire: bunăoară, ce se întâmpla în mirii tea mea când am citit prima dată că „timpul şi spaţiul sânl percepţii apriorice” sau ce se întâmpla când închid ochii şi în” astup urechile şi îmi spun: sunt eu însumi, sunt eu, numai eul dar cine e acest însumi, care din mine e cel pe care-l cred eu însumi?

  Voiam de asemenea, să arăt cât de vii sunt cărţile, ce extra-i ordinară experienţă e să descopăr la anticari o carte pe care căutam de ani de zile. Uneori, asemenea descoperiri devei neau şi mai dramatice, datorită împrejurărilor