în care fuseseră făcute. Astfel, îmi aduc aminte cum, într-o după-amiază de vară, am găsit la anticar un volum răzleţ din Operele num ale ale lui Plutarh, şi am descoperit acolo acel misterios tratat r>e Pythiae oraculis. N-am avut răbdare să ajung până acasă. Am oprit în Cişmigiu şi, pe o bancă, pe nerăsuflate, l-am iţit. şi aP°' m'am trezit că apunea soarele şi deodată De Pythiae oraculis mi s-a părut depărtat şi inutil, şi toată opera lui Plutarh, ca şi toate operele, de altfel, toate cărţile pe care le iubeam, toţi autorii pe care îi admiram, şi numai o singură întrebare revenea, obsedantă, în minte: la ce bun? La ce-ţi foloseşte să ştii de ce Pythia nu mai răspunde în versuri?

  Parcă lumea întreagă se prefăcuse atunci în cenuşă şl mă aflam într-un univers de umbre şi deşertăciuni, fără sens şi fără speranţe, un univers în care toate lucrurile se revelau zadarnice şi goale pe dinăuntru. În acele clipe de deznădejde, încercam să mă regăsesc şi să găsesc un răspuns la întrebarea: la ce bun? La ce bun De Pythiae oraculis? Pe bancă, cu volumul lui Plutarh aşezat pe genunchi, mă trudeam să zâm-besc, îmi ştergeam îndelung ochelarii cu batista şi căutam răspunsul.

  — Ca să-ţi fac dumitale în necaz, şopteam. Dumi-tale, ăstuia care mă întrebi! Simţeam că nu era răspunsul care se cuvenea, dar mă încăpăţânam.

  — Aşa, tocmai pentru că tratatul lui Plutarh e inutil şi absurd, de aceea merită să-l citesc. Şi, pentru că nimic nu are sens, îmi bat joc şi de sens, şi de fără sens şi fac ceva care vreau eu, chiar dacă nu are nici un sens. Dar simţeam că toate acestea erau strigătele neputinţei, simţeam cât sunt de false, pentru că, în acele clipe, nu mai voiam nimic; nu voiam, în nici un caz, să-l citesc pe Plutarh.

  Pe nesimţite, Cişmigiul se adâncea în umbra şi în răcoarea florilor proaspăt stropite. Oamenii nu mai erau aceiaşi. Plecaseră pensionarii, ordonanţele, guvernantele cu copii. Nu se aprinseseră încă becurile, şi cei care veneau acum se îndreptau spre teii în floare. Treceau mai ales perechi tinere, studenţi, ofiţeri. Se auzeau parcă tot mai apropiate tramvaiele coborând spre bulevardul Elisabeta. Continuam să zâmbesc şi simţeam că mă înşelasem, că, deşi nu ştiusem cum să răs-pund, lumea avea un sens, că Plutarh merita să fie citit, că De Pythiae oraculis era o adevărată descoperire.

  În acea noapte, am însemnat toate acestea, cât am putut mai amănunţit, cu speranţa că mai târziu le voi integra unui capitol din roman. Mi se părea că asemenea „experienţe” sunt importante. Nu mă simţeam un „cerebral” (asemenea personajelor din [romanul] Sixtine [al lui Remy de Gourmont]), dar voiam să arăt că, cel puţin pentru mine, uneori cărţii sunt mai vii decât oamenii, că pot fi de asemenea încărcate c explozibile, că din întâlnirile cu anumite cărţi poţi ieşi sfârts cat sau de zece ori mai puternic decât te credeai până atunci, i O asemenea întâlnire – decisivă şi pentru mine, şi pentrqj soarta Romanului adolescentului miop – a fost Un om sfârşit aL lui Giovanni Papini. Citisem, ca atâţia din colegii mei, L'Higm toire du Christ, dar nu mă cucerise. Dimpotrivă, Un om sfârşit al căzut ca un trăsnet. Apăruse în traducere românească la „Cul-J tura naţională” şi o descoperise Haig Acterian. A insistat s-J citesc. „Are să-ţi placă”, mi-a spus. „Seamănă cu tine.”

  Nu-mi putusem închipui până atunci că pot semăna atâti de mult cu altcineva. Mă regăseam aproape pe de-a-ntreguj în copilăria şi adolescenţa lui Papini. Ca şi el, eram urât, foar-l te miop, devorat de o curiozitate precoce şi fără margini, vo-fl ind să citesc tot, visând să pot scrie despre toate. Ca şi elJ eram timid, iubeam singurătatea şi mă înţelegeam numai cui prietenii inteligenţi sau erudiţi; ca şi el, uram şcoala şi nu cre-l deam decât în cele ce învăţam singur, fără ajutorul profesori-a lor. Mai târziu, am înţeles că asemănarea nu era totuşi atât dea extraordinară pe cât mi se păruse atunci; bunăoară, Papini nuJ avusese o copilărie de derbedeu, ca mine, nu fusese atras deB ştiinţele naturale şi de chimie, nu era pasionat de muzică. Iar” eu nu voisem să scriu, ca el, o Enciclopedie şi nici o Istorie a literaturii universale. Dar nu era mai puţin adevărat că precocitatea, miopia, setea de lectură, enciclopedismul şi mai ales faptul că, întocmai ca şi mine în roman, Papini vorbea de adolescenţă ca de o epocă a descoperirii intelectuale, iar nu ca o criză fiziologică sau sentimentală, m-au impresionat profund. Recitind Un om sfârşit, aveam uneori impresia că sunt doar replica lui Papini. Entuziasmului meu i-au urmat îndoiala, gelozia, furia la gândul că atâtea capitole din Romanul adolescentului miop vor fi socotite copiate sau cel puţin inspirate din Un om sfârşit.

  Evident, descoperirea aceasta era prea importantă pentru a nu fi povestită în roman. Cred că am scris de mai multe ori acel capitol, căci tot mi se părea că nu găsisem încă „tom just”. Trebuia să spun tot ce simţeam şi tot ce-mi trecea pri minte citind Un om sfârşit: bucuria de a fi găsit un prieten, tiL frate mai mare, un maestru, care a trăit ce trăiam şi eu – dar şi furia de a mă trezi deodată replica altcuiva, de a descoperi „toate „originalităţile„ mele le trăise şi altul, că deci nu adu-am nimic nou în romanul meu, cel puţin în ceea ce priveşte roblerna esenţială a personajului principal: sentimentul de ingularizare şi solitudine, din care izvorau atâtea din comportamentele mele insolite. Câţiva ani în urmă, la Universitate, când am început să public fragmente din Romanul adolescentului miop, arn tipărit în „Viaţa literară” versiunea definitivă a acestui capitol; îl intitulasem Papini, Eu şi Lumea. Era pe de-a-n-tregul papinian, scris într-un stil care amintea pamfletele din prima epocă a lui Papini. Vorbeam despre mine ca de un geniu necunoscut, un uriaş camuflat în elev de liceu, amenin-tând să-i zdrobească pe toţi cei care ar fi îndrăznit să-i