Pasiunea pentru Papini m-a făcut să învăţ repede italieneşte, ca să-i pot citi şi celelalte cărţi. Nu voi uita emoţia cu care am luat în mână ediţiile de la Vallechi, cu copertele colorate şi titlurile scrise cu litere groase, parcă ar fi fost cioplite în lemn. Am citit exaltat paginile de critică şi polemică din Stroncature, Maschilită, Ventiauattro Cernelii şi celelalte. În câte-va luni, izbutisem să-mi procur toate cărţile lui Papini, în afară de cele care nu se mai retipăreau şi pe care nu aveam să le citesc decât în 1927, la Biblioteca Centrală din Roma. Cum am mai spus-o, proza frenetică, vijelioasă şi totuşi aspră, caustică a lui Papini m-a ajutat mulţi ani să lupt contra melancoliei. De abia mai târziu mi-am dat seama că Papini nu era un „mare scriitor”, de statura lui Leopardi, bunăoară, sau a lui Carducci. O bună parte din opera lui „datează” şi e probabil că generaţiile viitoare se vor îndepărta şi mai mult de el. Dar nu mă îndoiesc că Un uorno finito este şi va rămâne un document excepţional, unic în toate literaturile moderne.

  Ii mai sunt recunoscător lui Papini şi pentru faptul că, prin el, m-am familiarizat încă din liceu cu literatura şi cultura italiană, izbutind astfel să mă eliberez de tutela librăriei franceze; m-a ajutat, indirect – relevându-mi alte preocupări, nu-Mndu-mă cu alte izvoare – să mă orientez altfel decât majoritatea intelectualilor generaţiei mele, care citeau şi discutau n primul rând cărţile şi autorii accesibili în limba franceză.

  Am scris de atunci de multe ori despre Papini şi i-am tradus câteva schiţe fantastice. Prin 1926-l927, am publicat în „Cuvântul” trei foiletoane despre el pe care i le-am trimis, însoţite de o scrisoare în care, printre altele, îi spuneam că sâi| student la Facultatea de Litere şi Filosofie. Câteva săptămâJ pe urmă, am primit o scrisoare de trei pagini. „Cher ami im connu”, îmi scria cu scrisul lui mare, lăbărţat, şi mă plângea ci studiez filosofia, „cea mai zadarnică dintre ştiinţe”. Mă pol tea să-l vizitez, dacă vin cumva în Florenţa. Şi m-am dus săi văd chiar în primăvara aceea, în 1927, în prima mea călător” în Italia.

  Pe nesimţite, în clasa a Vil-a, m-am trezit detaşat de scurţi pele mele ştiinţe naturale şi fizico-chimice şi tot mai fascinai în afară de literatură, pe care o iubeam de copil, de filosofii de orientalistică şi istoria religiilor. În mijlocul acelui an, anj trecut la „modern”. Profesorul Nedelea Locusteanu m-a a„ tat să ajung repede din urmă ştiinţa latinească a colegilor meff Locusteanu era un excelent latinist, traducător al lui Tit viu, de bogată, senină cultură. Aflasem că în tinereţe studi la Universitate chimia. O explozie de laborator îi smul mâna dreaptă şi fusese nevoit să renunţe la chimie. Cunoşl o sumă de lucruri neaşteptate pentru un profesor secund de latină. Dar marea Lui pasiune era antropozofia şi cred că început să mă preţuiască mai ales după ce-i mărturisisem citisem câteva cărţi de Rudolf Steiner. Cunoştea destul de p' ţin limba germană şi, ca să o înveţe, traducea, pe îndelete numai pentru el, anumite lucrări ale lui Steiner pe care nu putuse citi în franţuzeşte. Se interesa de ocultism, magie şi avea chiar idei curioase despre rolul farmecelor în viaţa poij tică românească. Mai târziu, aveam să descopăr că era bi” prieten cu Em. Grigoraş, profesorul de matematici care crJ zuse că găsise în criptografie cheia istoriei secrete a EvulJ Mediu românesc.

  Eram acum cu totul cucerit de Orientul vechi. La Biblioteca Fundaţiei Regale, unde dobândisem încă din clasa a VI* dreptul de a citi, descoperirile se ţineau lanţ: de la enorm* pe atunci pentru mine, plicticoasa Geschichte des Altertums* lui Ed. Meyer, pe care o rezumam aproape pagină cu pagini cu lungi extrase, până la publicaţiile Muzeului Guimet, 1 care găsisem traducerile din sanscrită şi din chineză şi Zetw Avesta a lui J. Darmesteter. (Aceasta din urmă m-a decepţia nat, pentru că, după Aşa grăit-a Zarathustra, mă aşteptam * totul altceva.) în acei ani de aproape mistică admiraţie a Orientului antic, când credeam în „misterele piramidelor”, în ' telepciunea adâncă a chaldeenilor, în ştiinţele oculte ale ma-' lor persani, toate eforturile mele erau nutrite de speranţa ă într-o zi, voi ajunge la izvorul secret al tuturor acestor tradiţii şi că, în acea zi, voi rezolva toate „tainele”: ale religiilor, le istoriei, ale destinului omului pe pământ.

  Locusteanu nu făcea decât să încurajeze asemenea speranţă si, deşi mă ţinea din scurt la latină, nu m-a îndemnat să învăţ de pe atunci greceşte – de care nu m-am apucat decât în primul an de Universitate – ci m-a împins către limbile orientale, sfătuindu-mă să încep cu ebraica. Mi-am cumpărat manualul pe care îl publicase chiar fostul nostru profesor de religie, şi m-am apucat de ebraică. După obiceiul meu, studiam câteva ceasuri pe zi, dar, fără experienţă şi neajutorat şi mai ales ispitit necontenit de alte limbi orientale, n-am făcut prea mari progrese. De altfel, ebraica nu mă atrăgea. Zadarnic mă asigurase Locusteanu că sunt texte cabalistice de o considerabilă importanţă. Ceea ce citisem eu, în traduceri, nu mă cucerise.

  M-am apucat atunci de persană şi de sanscrită, pe manualele Hoepli ale lui Pizzi şi Pizzagalli. La început, îmi plăcea mai mult persana şi visam să traduc într-o zi Shah-riameh în româneşte. M-am trudit aşa, cu cele două manuale, câteva luni, dar nu cred că m-am ales cu mare lucru. Eram solicitat de prea multe pasiuni şi voiam să fac prea multe lucruri deodată. Descoperisem, între altele, Le Rameau a„Or şi Le Folklore dans l'Ancien Testament ale lui Frazer, care îmi relevase inepuizabilul univers al religiilor primitive şi al folclorului. Şi apoi, în vara aceea a anului 1924, încheiasem clasa a VU-a cu Şi mai mare nerăbdare ca de obicei, căci într-un modest şantier din Tulcea se construia chiar atunci barca noastră. Îi