Junior –, genunchiul ei stîng se desface ca o fereastră bătută de vînt, iar Bunny vede steagul strălucitor al chiloţilor ei de un galben aprins. În mod normal ar fi suficient ca să-i inducă lui Bunny o transă aproape religioasă, dar mintea lui, pe a cărei stabilitate putuse conta întotdeauna, evadează încontinuu, de capul ei, pe tărîmul amintirilor. Asta înseamnă că, deşi Bunny se uită, cu pleoapele grele şi gura căscată, între picioarele bronzate şi bine proporţionate ale lui River, holbîndu-se la matriţa păsăricii ei, imprimată în stofa chiloţilor, mintea lui îl poartă, să zicem, la momentul în care stătea cu Libby, proaspăta şi însărcinata lui soţie, pe o plajă cu pietriş din Hove. Sprijinindu-se de digul din beton, sub o lună plină şi galbenă, Libby îşi ridică bluza, dînd la iveală umflătura netedă şi fermă a gravidităţii ei, cu călcîiul copilului nenăscut alunecînd bizar sub suprafaţa ei sidefie, cu vine mov.

— Doamne, Bun, eşti pregătit pentru aşa ceva? îl întreabă Libby.

Bunny prinde călcîiul fetusului între degetul mare şi arătător şi zice:

— Vorbeşti cu Bunny Munro, iubito! Nici nu ştii de ce sînt eu în stare!

Poate că e din cauza acelei zile Libby-centrice, dar, oricum, această amintire îl lasă pe Bunny trist şi dezumflat.

Îşi dă seama că Barbara, care aproape că a terminat a doua ei sticlă de vin spumos, îi spune ceva lui Raymond, care e complet muci, ba poate chiar a adormit.

— Un băiat are nevoie de tatăl lui. Dumnezeule, Raymond, unii copii n-au nici măcar atît! spune ea, bîiguind cuvintele.

Raymond, care are gura deschisă şi ochii închişi, ridică pe neaşteptate degetul arătător, ca şi cum ar vrea să spună ceva esenţial, îl învîrte enigmatic şi apoi posibil obscen. Continuă să-l învîrtă, timp în care Barbara îşi mută atenţia asupra lui Bunny şi declară:

— Cel puţin te are pe tine, Bunny.

River aprobă din cap, îşi linge semnul de pe buza de sus, se uită direct spre Bunny şi îşi deschide larg fereastra.

— Sărmanul de tine! spune ea.

Bunny simte cum ochii i se umplu de lacrimi şi se aude zicînd pe un ton visător şi rupt de realitate:

— Pe mine m-a crescut taică-meu cam de unul singur. El m-a învăţat tot ce ştiu.

Poodle dă să se ridice şi se blochează comic într-o poziţie semiaplecată, pentru că a uitat de ce voia să se ridice. Priveşte suspicios în jurul lui, apoi se trînteşte la loc pe canapea, lîngă Bunny.

— Da, şi uite ce bine ai ajuns, comentează el, arătîndu-şi dinţii ascuţiţi, cu un rînjet subuman.

Bunny înregistrează cu încetinitorul această remarcă şi spune, cuprins brusc de un val de seriozitate:

— Poodle, dacă mai zici ceva de taică-meu, să mor io dacă nu te plesnesc.

Capul lui Poodle cade pe braţul canapelei, reuşind miraculos să-şi păstreze coiful de viking agăţat de freza blondă, aşa că bărbatul nu-l aude. Ochii îi revin în orbite şi Poodle flutură bizar din pleoape.

— Cocaină gratis, murmură el.

River spune din nou „Sărmanul de tine!“ şi face mişcarea aia a ei cu genunchiul stîng, iar Bunny începe din nou să se holbeze, în timp ce mintea îl duce în altă parte.

Şi-o aminteşte pe Libby în patul de la maternitate, în spitalul districtual Royal Sussex, cu nou-născutul în braţe. Îşi aminteşte cum se uita la copil şi ţinea acel ghemotoc la piept, cu o dragoste ce-i copleşea toată inima. S-a uitat la Bunny cu o privire întrebătoare. Bărbatul a simţit o singură picătură de transpiraţie rece, care îi aluneca în jos pe chip, topindu-se în guler. În momentul acela şi-a dat seama că totul se schimbase. Nimic nu avea să mai fie la fel. Privea fix fiinţa micuţă din braţele ei şi nu ştia ce să-i spună lui Libby, în afară, poate, de la revedere. Pur şi simplu acolo era prea multă dragoste. Avea senzaţia că nou-născutul apăsase pe nevăzute butonul unui scaun ejectabil, care îl aruncase, emasculat, la periferia căsniciei sale. Nu a spus la revedere, bineînţeles, ci „Doamne, iubito, trebuie să fumez o ţigară!“, a scos un fel de zîmbet şi s-a furişat afară din spital, în strada inundată de ploaie.

Bunny reacţionează la această amintire aplecîndu-se în faţă, bătînd cu palma în masă şi scuturînd din cap, ca să se elibereze de gîndul respectiv.

— Mi-am adus aminte unul! spune el cu un entuziasm brusc şi inexplicabil.

Raymond deschide ochii şi emite un zîmbet insipid, Barbara chicoteşte, iar River îşi apleacă decolteul în faţă. Geoffrey, care stă singur, înţepenit în fotoliul lui, ca şi cum ar fi zăcut acolo toată viaţa, îşi freacă mîinile (îi plac bancurile) şi spune:

— Bun, începem!

Ochii lui mici şi rotunzi sclipesc de nerăbdare.

— Să mă scuzaţi, doamnelor, dacă o să fie puţin… spune Bunny.

— Obscen, completează Geoffrey, chicotind încet.

— Da… obscen, confirmă Bunny, deschizînd Zippo-ul şi aprinzîndu-şi o ţigară.

— Deci…

Bunny spune un banc cu doi gagii, unul negru şi solid, celălalt alb şi slăbănog, într-o celulă de închisoare. Negrul solid îl întreabă pe albul cel slăbănog „Tu cine vrei să fii în seara asta? Mami sau tati?“, la care albul zice „Ăăă… vreau să fiu tati“, şi-atunci negrul cel solid îi spune