Adusese cu el, când urcase scara interioară de la farmacia de jos, o pungă maro. Acum scoase dinăuntru un pahar, o sticlă de apă Dasani şi un flacon cu pastile – tablete de Oxycontin. Pe etichetă scria: REŢINUT PENTRU A. GRINNELL. Erau roz, douăzeci în total. Scutură câteva, le numără, apoi mai scutură. Douăzeci. Patru sute de miligrame. Poate pentru Andrea n-ar fi fost de-ajuns ca s-o omoare, fiindcă ea avusese timp să-şi ridice nivelul de toleranţă în organism, dar era sigur că asupra lui urmau să aibă un efect garantat.

Dogoarea de la incendiul de-alături radia prin perete. Andy avea pielea umedă de sudoare. Trebuia să fie cel puţin o sută de grade acolo, poate chiar mai mult. Se şterse pe faţă cu cuvertura.

„N-o s-o mai simt multă vreme. În cer bat adieri răcoroase şi cu toţii vom lua cina la masa Domnului.”

Folosind fundul paharului, pisă pastilele roz, ca să fie sigur că substanţa avea să-şi facă efectul dintr-odată. Ca un ciocan în capul unei vaci. Ajungea doar să se culce pe pat, să închidă ochii, şi apoi, noapte bună, scumpe farmacist, fie ca zborurile îngerilor să te petreacă spre veşnica odihnă…

„Eu… şi Claudie… şi Dodee. Împreună, pentru eternitate.”

„N-aş prea crede, frate.”

Asta era glasul lui Coggins. Coggins, la modul cel mai sever şi declamator. Andy se întrerupse din pisatul pilulelor.

„Sinucigaşii nu iau cina cu cei dragi, prietene; ei se duc în iad şi cinează cu tăciuni aprinşi, care-i ard veşnic în burtă. Poţi să-mi dai un aleluia pentru asta? Poţi să zici amin?”

— Palavre, şopti Andy, şi continuă să piseze pastilele. Ai fost şi tu cu râtu-n troacă, la fel ca noi toţi. De ce te-aş crede?

„Fiindcă eu spun adevărul. Soţia şi fiica ta se uită la tine din cer, în clipa asta, implorându-te să n-o faci. Nu le-auzi?”

— Nu, nu, răspunse Andy. Şi nici ăsta care vorbeşte nu eşti tu. E doar laşul din mine. Toată viaţa m-a condus. Aşa m-a prins Big Jim în mrejele lui. Aşa am intrat şi-n mizeria asta cu drogurile. N-aveam nevoie de bani, nici măcar nu înţeleg nişte sume atât de mari, da’ pur şi simplu n-am ştiut să zic nu. De data asta, însă, pot să zic. Nu, domnule! Nu mi-a mai rămas nimic pentru care să trăiesc, aşa că mă duc. Ai ceva de spus la treaba asta?

Se pare că Lester Coggins nu mai avea nimic de spus. Andy termină de făcut pastilele pulbere, apoi umplu paharul cu apă. Mătură praful trandafiriu în pahar, cu latul palmei, apoi amestecă soluţia cu degetul. Singurele sunete care se mai auzeau erau trosnetele focului şi strigătele slabe ale oamenilor care se luptau cu el, plus glasurile şi tropăielile celor de pe acoperiş.

— S-o dăm pe gât… spuse el, dar nu bău. Îşi ţinea mâna pe pahar, însă acea latură laşă din el – partea care nu voia să moară, deşi viaţa lui nu mai avea niciun sens – îl ţinea pe loc.

— Nu, de data asta nu mai câştigi, spuse, dar lăsă puţin paharul ca să-şi şteargă iar sudoarea de pe faţă cu cuvertura. Nu câştigi chiar de fiecare dată, şi de data asta n-o să câştigi.

Ridică paharul la buze. Înăuntru înota nefiinţa dulce şi roz. Dar şi de astă dată îl puse la loc pe noptieră.

Laşitatea, continuând să-l stăpânească. S-o ia dracu’ de laşitate.

— Doamne, dă-mi un semn, şopti el. Trimite-mi un semn că pot să beau asta. Măcar fiindcă e singura cale de-a ieşi din oraşul ăsta.

Alături, acoperişul Democratului se prăbuşi, într-un clocot de scântei. Deasupra, cineva – părea să fie vocea lui Romeo Burpee – strigă:

— Fiţi gata, băieţi, fiţi naibii gata!

„Fiţi gata!” Ăsta era semnul, cu siguranţă. Andy Sanders ridică din nou paharul morţii, iar acum partea laşă din el nu-i mai opri braţul. Partea laşă părea să fi abandonat lupta.

În clipa aia, în buzunar, telefonul mobil cântă primele măsuri din „You’re Beautiful”, un spanac sentimental pe care i-l alesese Claudie. Un moment, fu cât pe ce să bea totuşi, dar apoi o voce îi şopti că şi acesta putea fi un semn. Nu-şi dădea seama dacă era vocea laşităţii, sau a lui Coggins, sau a adevăratei lui stări sufleteşti. Şi fiindcă nu putea, răspunse la telefon.

— Domnul Sanders?

Era o voce de femeie, obosită şi nefericită şi speriată. Andy o recunoscu.

— Sunt Virginia Tomlinson, de la spital, ştiţi…?

— Sigur, Ginny! exclamă el, sunând din nou vesel şi îndatoritor, aşa cum fusese până nu demult; bizar…

— Avem aici o situaţie, teamă mi-e…

O rază de lumină străpunse întunecimea confuză din mintea lui Andy. Îl umplea cu uimire şi recunoştinţă. Să aibă pe cineva care să-i spună: „Puteţi veni?” Uitase ce senzaţie nemaipomenită era? Probabil că da, deşi de-asta candidase la primărie, din capul locului. Nu ca să exercite vreo putere; ăla era interesul lui Big Jim. Numai ca să poată să dea o mână de ajutor. Aşa începuse; poate că tot aşa avea să şi termine.

— Domnule Sanders? Mă auziţi?

— Da. Stai acolo, Ginny. Vin imediat.

Făcu o pauză.

— Şi fără chestii de-astea cu „domnule Sanders”. Eu sunt Andy. Suntem cu toţii împreună în situaţia asta, înţelegi…

Închise, duse paharul în baie şi-i turnă conţinutul roz în toaletă. Starea de bine – acea senzaţie de lumină şi uimire – dură până când apăsă pe maneta de tras apa. Atunci, depresia îl învălui din nou, ca o haină veche şi mirositoare. Necesar? Părea destul de ciudat. El nu era decât bătrânul şi fraierul de Andy Sanders, marioneta care stătea pe genunchii lui Big Jim. Portavocea. Clanţa. Omul care descifra mişcările şi propunerile lui Big Jim de parcă ar fi fost ale lui. Cel care era util cam din