În flacon mai erau pastile. Şi jos, în cooler, mai era apă Dasani. Dar Andy nu se mai gândea serios la aceste lucruri; îi făcuse o promisiune lui Ginny Tomlinson, iar el era un om de cuvânt. Nici sinuciderea, însă, nu o respinsese cu totul – o lăsase doar să mai aştepte. Temporizând, cum se spunea în politica de provincie. Şi era plăcut să iasă din acel dormitor, care nu lipsise mult să devină camera lui mortuară.

Se umplea de fum.

11

Atelierul mortuar al fraţilor Bowie era la subsol, iar Linda se simţea destul de în siguranţă ca să aprindă luminile. Rusty avea nevoie de ele pentru examenele post-mortem.

— Uite ce mizerie, remarcă el, arătând spre pardoseala murdară, cu urme de paşi, cutiile de bere şi suc de pe toate suprafeţele, o găleată de gunoi deschisă, într-un colţ, peste care bâzâiau câteva muşte. Dac-ar vedea Comisia de Stat pentru Serviciile Funerare ce-i aici – sau Departamentul Sănătăţii –, le-ar închide coşmelia într-un minut ca la New York.

— Nu suntem la New York, îi reaminti Linda.

Se uita la masa de inox din mijlocul camerei. Avea suprafaţa tulburată de substanţe pe care probabil era mai bine să le lase nemenţionate, iar într-un şănţuleţ de scurgere se vedea un ambalaj de snickers mototolit.

— Nici măcar în Maine nu mai suntem. Hai mai repede, Eric, aici pute!

— În mai multe privinţe, replică Rusty.

Murdăria de-acolo îl nemulţumea – la naiba, îl scandaliza. I-ar fi dat lui Stewart Bowie un pumn în gură fie şi numai pentru ambalajul ăla de Snickers, aruncat pe masa de pe care se scurgea sângele din morţii oraşului.

În cealaltă latură a încăperii se înşirau şase dulapuri de inox pentru cadavre. De undeva, din spatele lor, Rusty auzea zumzetul monoton al echipamentelor de refrigerare.

— Ăştia nu duc lipsă de propan, mormăi el. Fraţii Bowie trăiesc pe picior mare.

În locaşurile sertarelor pentru trupuri nu erau cartonaşe cu numele – alt semn de neglijenţă –, aşa că Rusty le deschise pe toate şase. Primele două erau goale, lucru care nu-l surprinse. Majoritatea celor care muriseră sub Dom până atunci, inclusiv Ron Haskell şi soţii Evans, fuseseră înmormântaţi rapid. Jimmy Sirois, care nu avea rude apropiate, încă mai zăcea în mica morgă de la „Cathy Russell”.

Următoarele patru conţineau cadavrele pe care venise să le vadă. Mirosul descompunerii înflorii de cum trase sertarele, acoperind mirosurile tot neplăcute, dar mai puţin agresive, ale conservanţilor şi unguentelor funerare. Linda se retrase la distanţă, sufocată.

— Să nu vomiţi, Linny, îi spuse Rusty, pornind spre dulapurile din partea cealaltă. Primul sertar pe care-l deschise nu conţinea decât numere vechi din Field Stream, chestie care îi smulse o înjurătură. În cel de dedesubt, însă, găsi ce voia. Vârî mâna sub un troacar ce părea să nu fi fost spălat niciodată şi scoase două măşti de plastic verde, încă ambalate. Pe una i-o dădu Lindei, iar pe cealaltă şi-o puse el. Se uită în sertarul următor şi scoase o pereche de mănuşi de cauciuc. Erau galbene, într-o nuanţă infernal de ţipătoare.

— Dacă te temi c-ai să vomiţi chiar şi cu masca, du-te sus cu Stacey.

— Îmi revin eu… E mai bine să fiu martoră.

— Nu-s sigur cât ar valora mărturia ta; îmi eşti nevastă, în fond.

— Vreau să fiu martoră, insistă Linda. Lucrează doar cât poţi de repede.

Sertarele cu cadavre erau murdare. După ce văzuse restul zonei de pregătire, Rusty nu se mira, dar tot era dezgustat. Lindei îi venise ideea să aducă un casetofon vechi, pe care-l găsise în garaj. Rusty apăsă pe RECORD, verifică sunetul şi fu uşor surprins să constate că nu mergea rău deloc. Puse micul Panasonic pe unul dintre rafturile goale. Apoi, îşi trase mănuşile pe mâini. Dură mai mult decât ar fi trebuit: avea mâinile asudate. Probabil exista pe undeva pudră de talc, sau Johnson’ Baby Powder, dar nu avea de gând să-şi piardă timpul căutând. Deja se simţea ca un hoţ. La naiba, chiar era hoţ.

— OK, îi dăm drumul… Este ora 10.45 p.m., 24 octombrie. Examenul medical are loc în camera de pregătire a Bowie Funeral Home. Care, apropo, e foarte murdară. Două dintre femei sunt tinere, având în jur de douăzeci de ani. Acestea sunt Angela McCain şi Dodee Sanders.

— Dorothy, spuse Linda, din cealaltă parte a mesei de pregătire. O cheamă… o chema… Dorothy.

— Rectific: Dorothy Sanders. A treia femeie are o vârstă mediu-avansată. Este Brenda Perkins. Bărbatul are cam patruzeci de ani. Este reverendul Lester Coggins. Consemnez că pot identifica aceste persoane.

Îi făcu semn soţiei sale să se apropie şi arătă spre cadavre. Linda le privi, iar ochii i se umplură de lacrimi. Ridică masca de pe gură doar atât cât să spună:

— Sunt Linda Everett, din Departamentul de Poliţie Chester’s Mill. Am numărul matricol şapte-şapte-cinci. Şi eu recunosc aceste patru cadavre.

Îşi puse masca la loc. Pe deasupra ei, în ochi i se citea o expresie rugătoare.

Rusty îi făcu semn să se îndepărteze. Oricum, totul era o şaradă, o ştia şi bănuia că şi Linda ştia. Totuşi, nu se simţea deprimat. Încă din copilărie visase la o carieră medicală şi ar fi ajuns, cu siguranţă, doctor, dacă nu ar fi trebuit să-şi întrerupă studiile ca să aibă grijă de părinţii lui, iar ceea ce-l animase în liceu să disece broaşte şi ochi de vacă la orele de biologie îl urmărea şi acum: simpla curiozitate. Nevoia de a şti. Şi avea să ştie. Poate nu totul, dar cel puţin unele lucruri.

„Aici e locul unde morţii îi ajută pe cei vii. Linda a spus asta?”

Nu conta. Era sigur că aveau să-i ajute, dacă puteau.

— Cadavrele nu sunt cosmetizate, din câte văd, dar toate patru au fost îmbălsămate. Nu ştiu dacă procesul s-a desfăşurat până la capăt, dar bănuiesc că nu, deoarece furtunurile de la arterele femurale sunt încă la locul lor.

După o scurtă pauză, continuă:

— Angela şi Dodee – scuze, Dorothy – au fost bătute rău şi sunt într-un stadiu înaintat de descompunere. Şi Coggins