a fost bătut – cu sălbăticie, după cum arată – şi este, de asemenea, în curs de descompunere, deşi nu la fel de avansat; musculatura de pe faţa şi braţele lui abia a început să se înmoaie. Brenda… adică, Brenda Perkins…

Se întrerupse, aplecându-se asupra ei.

— Rusty? îl întrebă Linda, neliniştită. Iubitule?

Rusty ridică o mână înmănuşată, se gândi, îşi scoase mănuşa şi o apucă pe Brenda de beregată. Îi ridică apoi capul, pentru a pipăi umflătura grotească de la ceafă. În continuare, îi lăsă capul jos şi întoarse trupul pe o parte, ca să-i examineze spatele şi fesele.

— Iisuse… murmură el.

— Rusty? Ce e?

„Una la mână, e încă năclăită de rahat”- dar pe asta prefera să n-o înregistreze. Nici chiar dacă Randolph şi Rennie ascultau doar primele şaizeci de secunde, înainte de a face praf caseta sub călcâi şi a da foc resturilor. Nu voia să adauge şi acest detaliu al pângăririi ei.

Dar nici n-avea să-l uite.

— Ce este?

Rusty îşi umezi buzele, apoi răspunse:

— Brenda Perkins prezintă livor mortis pe fese şi coapse, indicând că e moartă de cel puţin douăsprezece ore, probabil chiar paisprezece. Are vânătăi semnificative pe amândoi obrajii. Sunt urme de mâini. Nu am nicio îndoială: cineva a prins-o de faţă şi i-a răsucit capul cu putere la stânga, fracturându-i vertebrele cervicale atlas şi axis, C1 şi C2. Probabil i-a secţionat şi măduva spinală.

— Vai, Rusty… gemu Linda.

Bărbatul ridică pe rând pleoapele Brendei, cu degetul mare, şi văzu lucrul de care se temuse.

— Vânătăile de pe obraji şi prezenţa de petechiae sclerale – pete de sânge în albul ochilor – sugerează că moartea n-a fost instantanee. N-a mai putut respira şi a murit asfixiată. S-ar putea să fi rămas conştientă sau nu. Sperăm că nu. Asta-i tot ce pot spune, din păcate. Fetele – Angela şi Dorothy – au murit primele. Starea de descompunere sugerează că au fost depozitate într-un loc cald.

Şi închise aparatul.

— Cu alte cuvinte, nu văd nimic care să-l exonereze categoric pe Barbie şi nimic ce să nu fi ştiut naibii deja.

— Dar dacă mâinile lui nu se potrivesc cu urmele de pe faţa Brendei?

— Urmele sunt prea difuze ca să putem fi siguri. Lin, mă simt de parc-aş fi cel mai prost om din lume.

Împinse înapoi în întuneric sertarele cu cele două fete – care ar fi trebuit acum să umble prin Auburn Mall, uitându-se la preţurile cerceilor, cumpărându-şi haine de la Deb, comparându-şi iubiţii. Apoi, se întoarse iar spre Brenda.

— Dă-mi o cârpă! Am văzut câteva lângă chiuvetă. Arată chiar curate, ceea ce-i un adevărat miracol în cocina asta.

— Ce vrei să…

— Dă-mi odată cârpa aia! Sau, mai bine, două. Umezeşte-le!

— Avem timp pentru…?

— O să ne facem.

Linda privi în tăcere cum soţul ei ştergea cu grijă fesele şi coapsele Brendei. Când termină, aruncă într-un colţ cârpele murdare, gândindu-se că dacă fraţii Bowie ar fi fost acolo, pe una i-ar fi îndesat-o’ dracu-n gură lui Stewart, şi pe cealaltă lui Stewart.

Sărută fruntea rece a Brendei şi o împinse din nou în dulapul frigorific. Începu să facă acelaşi lucru şi cu Coggins, apoi se opri. Faţa reverendului fusese curăţată doar superficial; mai avea sânge uscat în urechi, nări şi ridurile de pe frunte.

— Linda, mai umezeşte o cârpă.

— Iubitule, au trecut aproape zece minute. Mă bucur enorm că respecţi morţii, dar mai sunt şi cei vii de care trebuie să ne…

— S-ar putea să avem ceva aici. N-a fost bătut în acelaşi fel. Pot vedea chiar şi fără… Cârpă umedă, te rog!

Linda nu mai discută; umezi încă o cârpă, pe care apoi o stoarse şi i-o dădu. Apoi, îl privi cum ştergea de pe chipul mortului sângele rămas, cu grijă, dar nu la fel de afectuos cum se purtase cu Brenda.

Nu fusese o admiratoare a lui Lester Coggins (care afirmase odată, la emisiunea lui radio săptămânală, că acei copii care se duceau s-o vadă pe Miley Cyrus riscau focurile iadului), dar ceea ce descoperea Rusty îi rănea sufletul.

— Dumnezeule, arată ca o sperietoare pe care au luat-o copiii la ţintă cu pietrele.

— Ţi-am spus eu. Nu e acelaşi gen de bătaie. Loviturile astea n-au fost date cu pumnii, nici măcar cu picioarele.

— Aia de-acolo, de pe tâmplă, ce e? întrebă Linda, arătând cu degetul.

Rusty nu-i răspunse. Deasupra măştii, ochii îi străluceau de uimire. Şi de altceva: o înţelegere care tocmai începea să se contureze.

— Ce este, Eric? Arată ca… nu ştiu… o cusătură…

— Chiar aşa.

Masca îi tresări, când dedesubtul ei se formă un zâmbet. Nu de bucurie, doar de satisfacţie. O satisfacţie dintre cele mai amare.

— Şi pe frunte, vezi? Uite una şi pe falcă. Asta i-a rupt maxilarul.

— Ce fel de armă lasă asemenea urme?

— O minge de baseball, răspunse Rusty, închizând sertarul. Şi nu una obişnuită, ci o minge poleită… cu aur? Da. Dacă e manevrată cu destulă forţă, cred că s-ar putea. Cred că aşa a fost.

Îşi coborî fruntea spre a ei. Măştile li se ciocniră. O privi în ochi.

— Jim Rennie are una. I-am văzut-o pe birou, când m-am dus să vorbesc cu el despre propanul lipsă. De ceilalţi nu ştiu, dar cred c-am aflat unde a murit Lester Coggins. Şi cine l-a ucis.

12

După prăbuşirea acoperişului, Julia nu mai suportă să vadă pe nimeni la faţă.

— Hai cu mine acasă, spuse Rose. Camera de oaspeţi e a ta, pentru cât de mult timp vrei.

— Mulţumesc, dar nu… Trebuie să stau singură o vreme, Rosie. Mă rog, înţelegi tu… cu Horace. Am nevoie de timp de gândire.

— Şi unde-o să stai? Ai să te descurci?

— Da.

Nu ştia dacă aşa era sau nu. Părea să aibă mintea întreagă, cu toate procesele de gândire în ordine, dar se simţea ca şi cum cineva ar fi administrat sistemului ei emotiv o ditamai doza de novocaină.

— Poate-am să trec pe la tine, mai încolo.

După plecarea lui Rose, pe cealaltă parte a străzii (de unde se întoarse să-i mai facă o dată cu mâna, tulburată), Julia se înapoie la Prius, îl puse pe Horace să se urce pe locul din faţă, apoi se aşeză la volan. Se uită după Pete Freeman şi Tony Guay, dar nu-i văzu