nicăieri. Poate că Tony îl dusese pe Pete la spital, ca să-şi dea cu alifie pe braţ. Era un miracol că niciunul dintre ei nu păţise ceva mai grav. Iar dacă nu l-ar fi luat pe Horace la întâlnirea cu Cox, câinele ar fi ars de viu, alături de toate celelalte.

Când îi trecu acest gând prin minte, îşi dădu seama că emoţiile nu-i erau amorţite, în fond, ci numai ascunse. Din piept începu să-i iasă un sunet slab – un fel de scâncet. Horace îşi ciuli urechile uriaşe, privind-o neliniştit. Julia încercă să se oprească, dar nu reuşi.

Ziarul tatălui ei.

Ziarul bunicului ei.

Şi al străbunicului ei.

Făcut scrum.

Merse până pe West Street, iar când ajunse la parcarea abandonată din spatele cinematografului Globe, intră. Opri motorul, îl trase pe Horace spre ea şi începu să plângă, cu faţa în umărul lui îmblănit, musculos. Plânse aşa cinci minute. Spre lauda lui, Horace suportă cu răbdare.

După ce-i secară lacrimile, Julia se simţi mai bine. Mai calmă. Poate că era liniştea cauzată de şoc, însă cel puţin putea gândi din nou. Şi se gândea la singurul teanc de ziare rămas, cel din portbagaj. Se aplecă prin faţa lui Horace (care-i linse afectuos gâtul) şi deschise torpedoul. Era plin de nimicuri, dar se gândea că poate… printre ele…

Şi, ca pe un dar de la Dumnezeu, o găsi: o cutiuţă de plastic plină cu pioneze, elasticuri, bolduri şi agrafe pentru hârtii. Elasticurile şi agrafele nu-i foloseau la nimic acum, dar pionezele şi acele…

— Horace, spuse ea. Vrei la o plimbărică?

Câinele lătră că, într-adevăr, exact la asta se gândise.

Julia luă ziarele şi se întoarse pe Main Street. Din redacţia Democratului mai rămăsese doar o movilă de resturi arzând mocnit, pe care poliţiştii le stropeau cu apă „din pompele alea indiene pe care, întâmplător, le avuseseră tocmai atunci la îndemână”, reflectă ea, „pline şi gata de folosinţă”). Priveliştea îi rănea inima – inevitabil –, dar nu chiar atât de rău, acum când avea ceva de făcut.

Porni în lungul străzii, cu Horace pe lângă ea, prinzând pe fiecare stâlp un exemplar din ultimul număr al Democratului. Titlul – REVOLTĂ ŞI CRIME ÎN TIMP CE CRIZA SE AGRAVEAZĂ – părea să sară în ochi, cu atât mai tare, în lumina flăcărilor. Îşi dorea acum să-l fi formulat din două cuvinte: PĂZIŢI-VĂ!

Continuă să le afişeze, până le termină pe toate.

13

Pe cealaltă parte a străzii, walkie-talkie-ul lui Peter Randolph pârâi de trei ori: pâr-pâr-pâr. Apel urgent. Îngrozindu-se de ceea ce-ar fi putut auzi, apăsă pe butonul de emisie şi răspunse:

— Şeful Randolph. Zi!

Era Freddy Denton – care, ca agent aflat la comanda schimbului de noapte, era acum şef adjunct de facto.

— Tocmai am primit un apel de la spital, Pete. Dublă crimă…

— CE??? răcni Randolph.

Unul dintre noii agenţi – Mickey Wardlaw – făcu ochii mari, căscând gura la el ca proasta-n bâlci.

Între timp, Denton continua, pe un ton care suna fie calm, fie plin de sine. Dacă era a doua variantă, Dumnezeu să-l apere.

— … şi sinucidere. A tras fata aia care se plângea că fusese violată. Victimele au fost de-ai noştri, şefule. Roux şi DeLesseps.

— Faci… mişto… DE MINE!

— I-am trimis acolo pe Rupe şi Mel Searles, spuse Freddy. Partea bună e că totul s-a terminat şi nu e nevoie s-o băgăm în cofă, cu Barb…

— Trebuia să te duci personal, Fred. Tu eşti agentul superior.

— Şi-atunci, la birou cine mai stătea?

La asta, Randolph nu avu ce să-i mai răspundă – era o replică fie prea deşteaptă, fie prea tâmpită. Probabil că cel mai bine ar fi fost să-şi mişte fundul la „Cathy Russell”.

„Nu mai vreau slujba asta. Nu! Niciun pic n-o mai vreau.”

Acum, însă, era prea târziu. Şi, cu sprijinul lui Big Jim, avea să se descurce. Ăsta era lucrul asupra căruia trebuia să se concentreze; Big Jim avea să-l ajute s-o scoată la capăt.

Marty Arsenault îl bătu pe umăr. Randolph tresări şi fu cât pe ce să-l lovească, dar Arsenault nici nu observă; se uita vizavi, unde Julia Shumway îşi plimba câinele. Îşi plimba câinele şi… ce mai făcea?

Afişa ziare, asta făcea. La dracu’, le prindea pe căcaţii de stâlpi.

— Boarfa aia nu se mai lasă odată… gâfâi el.

— Vrei să mă duc la ea şi s-o potolesc? întrebă Arsenault.

Părea nerăbdător s-o facă, iar Randolph aproape că acceptă.

Apoi, însă, clătină din cap.

— Ar începe doar să-ţi facă gură, cu drepturile civile. De parcă nu şi-ar da seama că a speria oamenii ca toţi dracii nu-i tocmai în interesul oraşului.

Clătină din cap.

— Probabil că nu-şi dă seama. E incredibil de…

Exista un cuvânt pentru ceea ce gândea, unul franţuzesc, pe care-l învăţase în liceu. Nu se aştepta să-i vină în minte, dar şi-l aminti.

— … Incredibil de naivă.

— O opresc eu, şefu’, zău că da. Ce-o să facă, o să-şi cheme avocatu’?

— Las-o să-şi facă chefu’. Cel puţin, nu ne mai bate la cap. Acuma, mai bine mă duc la spital. Denton zice că Bushey aia i-a omorât pe Frank DeLesseps şi Georgia Roux. Şi pe urmă s-a sinucis.

— Hristoase, şopti Marty, albindu-se la faţă. O fi şi-aici tot mâna lui Barbara, ce crezi?

Randolph dădu să spună că nu, apoi se gândi mai bine. A doua idee care-i veni se referea la acuzaţia de viol. Sinuciderea lui Sammy o făcea să pară mai credibilă, iar zvonurile că nişte agenţi ai poliţiei din Mill puteau să facă aşa ceva n-ar fi fost avantajoase pentru moralul departamentului – şi, ca atare, nici pentru oraş. Nu avea nevoie de Jim Rennie ca să-i spună asta.

— Nu ştiu, zise el, dar e posibil.

Ochii lui Marty se umeziseră – fie de la fum, fie de amărăciune. Poate din ambele motive.

— Tre’ să-l anunţi pe Big Jim, Pete.

— O să-l anunţ. Până atunci…

Arătă cu capul spre Julia.

— … stai cu ochii pe ea şi, când se satură şi pleacă, dă jos toate căcaturile alea şi pune-le unde li-i locu’.

Făcu semn spre grămada de cenuşă care până cu puţin timp în urmă