— Gunoaiele le aruncăm la coş.

Marty râse afectat.

— S-a marcat, şefu’.

Şi exact asta făcu agentul Arsenault. Dar nu înainte ca alţi câţiva orăşeni să fi luat nişte ziare de pe stâlpi, pentru a le citi la o lumină mai bună – vreo şase, dacă nu chiar zece. În următoarele două zile, circulară din mână-n mână, fiind citite până când se destrămară efectiv în bucăţi.

14

Când Andy ajunse la spital, Piper Libby era deja acolo. Stătea pe o bancă din hol, vorbind cu două fete îmbrăcate în tunicile şi pantalonii albi de nylon ai surorilor… deşi lui Andy îi păreau mult prea tinere ca să fie surori medicale. Amândouă plânseseră şi arătau gata să înceapă din nou, dar Andy îşi dădu seama că reverenda Libby avea un efect calmant asupra lor. Dintotdeauna se pricepuse să judece corect emoţiile oamenilor. Uneori, îşi dorea să fi fost mai bun în domeniul gândirii raţionale.

Ginny Tomlinson stătea în apropiere, conversând încet cu un bărbat mai vârstnic. Amândoi arătau zguduiţi şi debusolaţi. Apoi, Ginny îl văzu pe Andy şi veni spre el, urmată de tipul vârstnic. Îl prezentă ca fiind Thurston Marshall, care se oferise să-i ajute.

Andy îi adresă noului sosit un zâmbet larg şi-i strânse călduros mâna.

— Încântat de cunoştinţă, Thurston. Eu sunt Andy Sanders. Primul Ales.

De pe banchetă, Piper ridică privirea spre ei şi spuse:

— Dac-ai fi cu adevărat Primul Ales, Andy, l-ai mai ţine-n frâu pe Al Doilea Ales.

— Înţeleg că ai avut câteva zile mai grele, replică Andy, continuând să zâmbească. Toţi am avut.

Piper îi aruncă o privire peste măsură de rece, apoi le întrebă pe fete dacă nu voiau să vină la bufet, să bea un ceai.

— Mie, una, sigur mi-ar prinde bine, încheie ea.

— Am sunat-o după ce te-am chemat pe tine, explică Ginny, pe un ton de scuză, după ce Piper plecă împreună cu cele două surori tinere. Şi am telefonat şi la poliţie. Am vorbit cu Fred Denton, adăugă ea, strâmbând din nas ca şi cum ar fi simţit un miros neplăcut.

— A, Freddy, bun băiat, comentă sincer Andy.

Nu-i stătea deloc inima la asta – şi-o simţea la fel ca mai-nainte, când stătuse aşezat pe patul lui Dale Barbara, plănuind să bea apa roz otrăvită, dar vechile obiceiuri se reactivau de la sine. Imboldul de a pune lucrurile în ordine, de a limpezi apele tulburate, îi stătea în fire la fel ca mersul pe bicicletă.

— Spune-mi ce s-a întâmplat aici.

Ginny îi povesti. Andy o ascultă cu un calm surprinzător, dacă stăteai să te gândeşti că el cunoscuse de-o viaţă familia DeLesseps şi, în liceu, o scosese pe mama Georgiei Roux la o întâlnire (Helen săruta cu gura deschisă, ceea ce era foarte plăcut, dar îi mirosea respiraţia, ceea ce nu mai era la fel de plăcut). Bănuia că actuala lui indiferenţă emoţională avea de-a face cu faptul că, dacă nu i-ar fi sunat telefonul chiar în momentul ăla, acum ar fi zăcut fără cunoştinţă. Poate chiar mort. Un asemenea lucru plasa lumea într-o altă perspectivă.

— Doi dintre cei mai noi agenţi ai noştri, spuse el, cu un glas care suna ca mesajul înregistrat de la cinematograf, când dădeai telefon ca să afli orele spectacolelor. Dintre care unul fusese grav rănit, în timp ce încerca să potolească debandada de la supermarket. Doamne, Doamne…

— Probabil nu e momentul cel mai potrivit s-o spun, dar nu-mi prea place departamentul dumneavoastră de poliţie, remarcă Thurston. Deşi, întrucât agentul care m-a lovit e acum mort, n-ar mai avea niciun rost să depun o plângere.

— Care agent? Frank sau tânăra Roux?

— Tânărul. L-am recunoscut, în pofida… desfigurării lui mortale.

— Frank DeLesseps v-a lovit?

Lui Andy pur şi simplu nu-i venea să creadă. Frankie distribuise ziarul său Sun, din Lewiston, vreme de patru ani, şi nu lipsise o zi. Sau, ba da, una sau două, dacă stătea să se gândească, dar asta se întâmplase în timpul unor viscole puternice. Şi, o dată, avusese pojar. Sau poate oreion…?

— El… Dacă aşa îl chema.

— Auzi acolo… dar asta e…

Cum era? Şi mai avea vreo importanţă? Mai avea ceva vreo importanţă? Totuşi, Andy continuă, spăşit:

— E regretabil, domnule. Noi, cei din Chester’s Mill, credem în onorarea responsabilităţilor noastre. În a face ceea ce trebuie. Numai că, în momentul de faţă, suntem într-o situaţie mai aparte. Circumstanţe care ne scapă de sub control, înţelegeţi…

— Da, înţeleg, răspunse Thurse. În ceea ce mă priveşte pe mine, gata, a trecut. Dar domnule… acei agenţi erau îngrozitor de tineri. Şi se comportau foarte necorespunzător.

Făcu o pauză.

— Domnişoara cu care eram a fost şi ea agresată.

Andy efectiv nu putea crede că omul acela spunea adevărul. Poliţiştii din Chester’s Mill nu loveau cetăţenii decât dacă erau provocaţi (provocaţi grav); abuzurile aveau loc în marile oraşe, unde oamenii nu ştiau să se înţeleagă civilizat. Desigur, ar fi spus că nici uciderea a doi poliţişti de către o fată, care apoi îşi luase şi ea viaţa, nu era genul de lucru care să se întâmple în The Mill.

„Nu contează”, îşi spuse el. „Nu e străin doar de oraş, ci şi de statul nostru. Asta e explicaţia.”

— Acum că eşti aici, Andy, nu-s prea sigură ce poţi face. Twitch se ocupă de cadavre, şi… spuse Ginny.

Nu apucă să continue, că uşa se deschise. Intră o tânără cu doi copii somnoroşi de mână. Bărbatul vârstnic – Thurston – o îmbrăţişă, în timp ce copiii, o fată şi un băiat, se uitau la ei. Amândoi erau desculţi şi purtau nişte tricouri în loc de pijamale. Pe al băiatului, căruia-i ajungea până la glezne, scria: PRIZONIER 9091 şi PROPRIETATEA ÎNCHISORII DE STAT SHAWSHANK. Fiica şi nepoţii lui Thurston, presupuse Andy, ceea ce-l făcu iar să simtă lipsa lui Claudette şi Dodee. Îşi izgoni gândul. Ginny îl chemase în ajutor şi era clar că avea nevoie. Ceea ce însemna, fără îndoială, s-o asculte în timp ce spunea iar toată povestea – nu pentru el, ci pentru ea însăşi. Ca să poată înţelege adevărul şi să se împace cu el. Andy nu avea nimic împotrivă. Întotdeauna ştiuse să