asculte şi era mai plăcut decât să se uite la trei cadavre, inclusiv al fostului său distribuitor de ziare. Era atât de simplu să asculţi, dacă stăteai să te gândeşti, chiar şi un cretin ştia să asculte, dar Big Jim nu se pricepuse niciodată. Big Jim era mai bun la vorbit. Şi la făcut planuri – da, şi la asta. Mare noroc că-l aveau, în asemenea momente.

În timp ce Ginny se pregătea pentru a doua relatare, lui Andy îi veni un gând. Foarte posibil, unul important.

— E cineva care…

Thurston reveni, cu noii sosiţi după el.

— Domnule ales Sanders… Andy… ea e partenera mea, Carolyn Sturges. Iar aceştia sunt copiii de care avem grijă, Alice şi Aidan.

— Vreau suzeta, ceru Aidan, morocănos.

— Eşti prea mare pentru suzetă, replică Alice, dându-i un cot.

Chipul lui Aidan se schimonosi, dar nu plânse.

— Alice, spuse Carolyn Sturges, nu fi rea cu el. Ce ştim noi despre oamenii răi?

Alice se lumină la faţă.

— Oamenii răi o sug! strigă ea şi se prăpădi de râs. După o clipă de gândire, Aidan i se alătură.

— Scuze, îi spuse Carolyn lui Andy. N-am avut cu cine să-i las, iar Thurse părea atât de distrus, când m-a sunat…

Era greu de crezut, şi totuşi părea posibil ca bătrânul să aibă o şustă cu tinerica. Ideea nu prezenta decât un interes trecător pentru Andy, deşi în alte împrejurări s-ar fi gândit mai profund, cumpănind poziţiile, întrebându-se dacă-l săruta franţuzeşte cu gura aia a ei înrourată etc., etc. Acum, însă, avea altele pe cap.

— I-a spus cineva soţului lui Sammy că a murit? întrebă el.

— Lui Phil Bushey? se auzi glasul lui Dougie Twitchell, care venea pe culoar, spre zona de primire; avea umerii căzuţi şi era cenuşiu la faţă. Puiul de curvă a părăsit-o şi a plecat din oraş. De luni întregi.

Ochii i se opriră asupra lui Alice şi Aidan Appleton.

— Scuze, copii!

— Nu face nimic, spuse Caro. În casa noastră se vorbeşte pe faţă. E mult mai cinstit aşa.

— Aşa e! îi ţinu isonul Alice. Putem să zicem căcat şi pişat şi tot ce vrem, cel puţin până vine mama înapoi.

— Da’ nu şi curvă, preciză Aidan. Curvă e ex-listă.

Caro nu-i luă în seamă.

— Thurse? Ce s-a întâmplat?

— Nu în faţa copiilor, spuse el. Cu sau fără limbaj neconvenţional.

— Părinţii lui Frank sunt plecaţi din oraş, spuse Twitch, dar am vorbit cu Helen Roux. A primit vestea cu mult calm.

— Beată? întrebă Andy.

— Mangă.

Andy merse câţiva paşi pe hol. Nişte pacienţi, în halate şi papuci de spital, stăteau cu spatele spre el. Privind scena masacrului, probabil. Nu simţea nevoia să facă acelaşi lucru şi se bucura că Dougie Twitchell se ocupase de tot ceea ce era necesar. El era farmacist şi politician. Avea sarcina de a-i ajuta pe cei vii, nu de a prelucra morţii. Şi ştia un lucru pe care acei oameni nu-l cunoşteau. Nu le putea spune că Phil Bushey era tot în oraş, trăind ca un pustnic la postul de radio, dar putea să-i spună lui Phil că soţia de care se înstrăinase era moartă. Putea şi trebuia. Sigur, îi era imposibil să-i prevadă reacţia. În ultima vreme, Phil nu mai era el însuşi. Era posibil să aibă o ieşire necontrolată. Chiar să-l ucidă pe mesager. Dar aşa ceva ar fi fost oare chiar atât de rău? Or fi mers sinucigaşii în infern, ca să cineze veşnic cu tăciuni aprinşi, dar victimele omorurilor, nu se îndoia, ajungeau în cer şi mâncau friptură şi şerbet de piersici la masa Domnului – tot pentru veşnicie.

Alături de cei dragi.

15

Deşi dormise puţin, Julia era mai obosită ca oricând în viaţa ei, sau cel puţin aşa se simţea. Şi, dacă nu accepta invitaţia lui Rosie, nici n-avea unde să se ducă. Doar în maşină, desigur.

Se înapoie acolo, desprinse lesa lui Horace, pentru a-l lăsa să treacă pe locul din dreapta, apoi se aşeză la volan, încercând să gândească. Îi plăcea mult Rose Twitchell, dar ştia că femeia ar fi vrut să recapituleze toată acea zi lungă şi istovitoare. Ar mai fi vrut şi să afle dacă se putea face ceva în legătură cu Dale Barbara şi ce anume. I-ar fi cerut Juliei idei, iar Julia nu avea nici măcar una, cât de vagă.

Între timp, Horace se uita la ea, cu urechile ciulite şi ochii sclipitori, parcă întrebând-o ce urma. O ducea cu gândul la femeia aceea căreia-i murise câinele: Piper Libby. Piper ar fi găzduit-o fără s-o bată la cap. Şi, după o noapte de somn, Julia putea fi în stare să gândească din nou. Poate chiar şi să facă unele planuri.

Porni maşina şi o luă spre biserica Congo. Dar casa parohială era cufundată în întuneric, iar pe uşă era prins un bilet. Julia scoase pioneza, duse hârtia la maşină şi o citi la lumina plafonierei.

„M-am dus la spital. S-a tras cu arma acolo.”

Julia începu să scoată iar acel scâncet prelung şi, când Horace începu să scheaune, de parcă ar fi încercat să se armonizeze cu ea, făcu un efort să se oprească. Băgă în marşarier, apoi opri maşina, cu motorul în mers, atâta cât să ducă biletul la loc, de unde-l luase, în caz că vreun alt enoriaş apăsat de povara lumii venea s-o caute pe singura sfătuitoare spirituală rămasă în The Mill.

Aşadar, încotro? Tot spre Rosie, la urma urmei? Dar se putea ca Rosie să se fi culcat deja. La spital? Ar fi făcut efortul de a se duce acolo, în ciuda şocului şi a oboselii, dacă rezolva ceva cu asta, dar acum nu mai avea un ziar în care să scrie despre ceea ce se întâmplase şi, ca atare, nici motive de a se expune unor noi orori.

Ieşi de pe alee şi coti pe Town Common Hill, neavând idee unde se ducea, până ajunse pe Prestile Street. Trei minute mai târziu, parca maşina în faţa casei unde locuia Andrea Grinnell. Şi acolo era întuneric, iar bătăilor ei slabe în uşă nu le răspunse nimeni. Neştiind că Andrea era sus, în pat, dormind adânc pentru prima oară de când se lăsase de pastile, Julia presupuse că se dusese la