Între timp, Horace se aşezase pe preşul de la intrare, cu ochii la ea, aşteptând-o să ia iniţiativa, cum făcuse întotdeauna. Dar Julia era prea epuizată pentru aşa ceva şi prea obosită ca să meargă mai departe. Aproape sigur, ar fi ieşit cu maşina de pe drum, riscând să moară amândoi. În mod ciudat, gândul care o bântuia nu era felul în care se mistuise în foc clădirea unde se afla toată viaţa ei, ci cum arătase colonelul Cox când îl întrebase dacă fuseseră abandonaţi.

„Negativ”, răspunsese el. „În niciun caz.” Dar, în timp ce vorbea, nu prea o privise în ochi.

Pe verandă era un şezlong. La nevoie, se putea ghemui acolo. Dar, poate…

Încercă uşa şi o găsi descuiată. Ezită; Horace însă nu. Ferm în convingerea lui că era bine-venit oriunde, intră imediat. Julia îl urmă, cu lesa în mână, spunându-şi: „Acum, câinele ia deciziile în locul meu. Uite unde am ajuns…”

— Andrea? întrebă ea încet. „Andi, eşti aici? Julia sunt.”

La etaj, unde zăcea pe spate sforăind ca un camionagiu după o cursă de patru zile, Andrea nu-şi mişcă decât o parte din trup – piciorul stâng, care încă nu se oprise din spasmele şi tresăririle cauzate de sevraj.

În living era întuneric, dar nu complet; Andi lăsase o lampă cu baterie aprinsă, în bucătărie. Şi se simţea un anume miros. Ferestrele erau deschise, dar, fără vânt, mirosul de vomă nu dispăruse total. Îi spusese cineva că Andrea era bolnavă? Poate o gripă?

„Dar la fel de bine ar putea să fie şi sevraj, dacă i s-au terminat pastilele.”

În ambele cazuri, boala era tot boală, iar oamenii bolnavi, de obicei, preferau să nu stea singuri. Ceea ce însemna că locuinţa era goală – iar ea era atât de obosită… În latura opusă a camerei se afla o canapea lungă şi comodă, care parcă o chema. Dacă a doua zi Andi venea acasă şi o găsea pe Julia acolo, avea să înţeleagă.

— S-ar putea chiar să-mi facă şi un ceai, spuse ea. O să râdem împreună de cele întâmplate.

Totuşi, ideea de a râde din nou de ceva, vreodată, i se părea absurdă pe moment.

— Vino aici, Horace.

Îi scoase lesa şi traversă încăperea, cu pas greoi. Horace o privi până se culcă, punându-şi sub cap o pernă de pe canapea. Atunci, se încovrigă şi el, cu botul pe o labă.

— Ce băiat cuminte, îl lăudă Julia şi închise ochii.

Înainte să adoarmă văzu ochii lui Cox evitându-i pe ai ei. Fiindcă bănuia că erau prinşi sub Dom pe termen lung.

Dar trupul cunoaşte îndurări de care creierul n-are habar. Julia adormi cu capul la niciun metru de plicul de manila pe care Brenda încercase să i-l predea în aceeaşi dimineaţă. La un moment dat, Horace sări pe canapea şi se ghemui între genunchii ei. Şi astfel îi găsi Andrea în dimineaţa zilei de douăzeci şi cinci octombrie, când coborî la parter, simţindu-se mai refăcută decât oricând, după ani întregi.

16

În livingul lui Rusty erau patru persoane: Linda, Jackie, Stacey Moggin şi Rusty însuşi. Le servise pahare de ceai cu gheaţă, apoi făcuse o descriere sumară a celor descoperite în subsolul de la Bowie Funeral Home. Prima întrebare proveni de la Stacey, şi era strict pragmatică:

— Ţi-ai amintit să încui?

— Da, răspunse Linda.

— Atunci, dă-mi cheia. Trebuie s-o pun la loc.

„Noi şi ei”, reflectă din nou Rusty. „Despre asta vom discuta. Despre asta vorbim deja. Secretele noastre. Puterea lor. Planurile noastre. Urzelile lor.”

Linda îi întinse lui Stacey cheia, după care o întrebă pe Jackie dacă fetele îi creaseră probleme.

— N-au avut accese, dacă asta te îngrijorează. Au dormit ca puii, în tot timpul cât ai fost plecată.

— Ce vom face? întrebă Stacey; era o femeie micuţă, dar hotărâtă. Dacă vreţi să-l arestăm pe Rennie, va trebui ca noi patru să-l convingem pe Randolph s-o facă. Noi trei, femeile, în calitate de agenţi, iar Rusty, ca legist în exerciţiu.

— Nu! exclamară Jackie şi Linda, într-un glas – Jackie cu hotărâre, Linda cu spaimă.

— Avem o ipoteză, dar niciun fel de probe concludente, continuă Jackie. Pete Randolph nu ne-ar crede nici dacă am avea fotografii făcute de camerele de supraveghere, cu Big Jim sucindu-i gâtul Brendei. El şi Rennie sunt acum în aceeaşi barcă – sau plutesc, sau se scufundă împreună. Iar majoritatea poliţiştilor s-ar da de partea lui Pete.

— Mai ales cei noi, preciză Stacey, scărmănându-şi norul de păr blond. Mulţi dintre ei nu-s foarte deştepţi, dar sunt fideli cauzei. Şi le place să poarte arme. În plus, adăugă ea, aplecându-se înainte, în noaptea asta s-au mai înmulţit cu încă şase sau chiar opt. Simpli liceeni. Nişte haidamaci proşti şi plini de entuziasm. Mă sperie ca toţi dracii. Şi încă ceva. Thibodeau, Searles şi Junior Rennie le cer novicilor să mai recomande şi alţii. Dacă mai aşteptăm câteva zile, nici n-o să mai fie o forţă de poliţie, ci o armată de adolescenţi.

— Şi pe noi nu ne-ar asculta nimeni? întrebă Rusty, nu tocmai neîncrezător, ci doar încercând să înţeleagă cât mai bine. Absolut nimeni?

— Poate Henry Morrison, spuse Jackie. Are ochi să vadă ce se întâmplă şi nu-i convine deloc. Dar ceilalţi…? Vor merge cu turma. În parte, de frică, şi-n rest, fiindcă le place puterea. Unii ca Toby Whelan şi George Frederick n-au avut-o niciodată; alţii, ca Freddy Denton, sunt doar răi din fire.

— Iar asta înseamnă…? vru să ştie Linda.

— Înseamnă că, deocamdată, ţinem totul pentru noi. Dacă Rennie a omorât patru oameni, e foarte, foarte periculos.

— Aşteptarea îl va face să devină şi mai periculos, obiectă Rusty.

— Noi avem pe cap grija lui Judy şi a lui Janelle, Rusty, îi aminti Linda, rozându-şi unghiile – Rusty n-o mai văzuse făcând asta de ani întregi. Nu putem risca să li se întâmple ceva. Nici n-am să mă gândesc şi nici pe tine nu te voi lăsa să te gândeşti la una ca asta.

— Şi eu am copil, replică Stacey. Pe Calvin. Are doar cinci ani. A trebuit să-mi adun tot curajul doar ca să stau de pază la salonul de pompe funebre,