— Hai să credem atunci ce-a spus vrăjitorul tău şi să încercăm să ieşim din afurisitul ăsta de vulcan! strigă cu însufleţire George. Bietul tata trebuie să fie disperat, crezând că am murit. Să mergem, Ando, cred că acum o să fie chip.

   Puhoiul se retrăsese şi pe jos nu mai rămăsese decât un strat subţire de pucioasă.

   George coborî cu băgare de seamă treptele. Era încălţat cu cizme groase şi înalte în carâmb aşa că putea păşi fără frică prin stratul subţire de pucioasă care începuse să se răcească. Era însă îngrijorat pentru Ando, care purta nişte pantofi, subţiri de pâslă, prin care putea trece lesne nămolul. Când fu jos în peşteră, îl luă pe Ando în cârcă, dându-i să ţie lampa şi urciorul, pe urmă se îndreptă spre crăpătura în care se afla peştera cea mare.

   Dar când fu dincolo, zări pe pereţii netezi ai craterului alunecând un trup omenesc. Părea mai mult o arătare stranie, căci trupul avea la cap doi ochi enormi şi bulbucaţi.

   George se dădu speriat înapoi şi puse mâna pe revolver. Deodată începu să râdă.

   Arătarea aceea purta o mască împotriva gazelor şi lumina bizară care se răsfrângea de pe pereţii galbeni-verzui ai peşterii, o făcuse să pară atât de înfiorătoare.

   După statură şi după felul cum alerga spre el. George recunoscu pe tatăl său.

   Îşi strânseră emoţionaţi mâinile, Farrow îşi smulse repede masca de pe faţă, şi deşi tusea îl îneca izbuti să spună în cuvinte întretăiate :

   — Iute, George... uite două frânghii ! A trebuit s-aştept să se potolească erupţia... pe urmă Petre m-a lăsat înăuntru. Leagă-te imediat cu frânghia ca să te tragă sus.

   George îşi înfăşură frânghia în jurul pieptului, o înnodă bine şi făcu semn să-l scoată afară. Într-o clipă se simţi tras în sus şi după câteva momente Petre îl primi în braţe. Îl strânse cu atâta putere la piept încât bietul George crezu că o să-i rupă coastele. Din braţele lui trecu într-ale doctorului, apoi în ale ofiţerilor, a căror bucurie era de neînchipuit, căci toţi îl socotiseră pe tânărul lor prieten mort în adâncul craterului.

   Ando fu tras şi el şi căpitanul ieşi ultimul. Se îndepărtară cu toţii repede de peşteră, căci îndată ce apucă Farrow să pună piciorul pe pământ, vulcanul începu s-arunce iar aburi de pucioasă. Părea grozav de mânios că-i scăpase victimele din gheare.

   Echipajul se opri pe micul platou din faţa peşterii manifestându-şi bucuria faţă de căpitanul lor, că reuşise să-şi salveze copilul. Farrow de abia găsi cuvinte să le mulţumească.

   Când vru să coboare poteca îngustă care ducea la ţărm, rămase înmărmurit. Marinarii scoaseră şi ei o exclamaţie de spaimă şi de mânie.

   Văzură jos lângă submarin, o goeletă cu scheletul de fier, de pe puntea căreia două guri de tun erau îndreptate spre submarin. Servanţii stăteau la posturile lor, gata să tragă la cel dinţii ordin.

   Chepengul submarinului era închis; aşadar sentinela avusese vreme să împiedice pe duşman să pătrundă înăuntru. Totuşi situaţia era cât se poate de primejdioasă, căci la cea mai mică încercare de afundare, vasul străin ar fi început imediat bombardamentul şi de la o depărtare atât de mică ar fi găurit cu siguranţă pereţii de oţel ai submarinului.

   De pe puntea goeletei, vopsită în negru, văzură cum vreo cincisprezece inşi cu târnăcoape în mână se îndreptau spre submarin ca să spargă uşile chepengului.

   — Asta e vasul-pirat cu care am mai avut noi de furcă şi în alte daţi, murmură căpitanul Farrow printre dinţi. Bandiţii ne urăsc de moarte pentru că le-am zădărnicit atacul pe care-l plănuiseră împotriva unui vapor de călători. Dragii mei, o luptă cu piraţii n-ar folosi acum la nimic. Trebuie să-i învingem prin vicleşug.

   — Să-mi fie cu iertăciune, domnule căpitan, zise Jan Brike, foarte liniştit. Bandiţii sunt tare proşti. Acu n-au ce face cu tunurile fiindcă s-au dus toţi pe vasul nostru. De multe ori aţi râs de mine că prea sunt prevăzător. De data asta să nu râdeţi. Când ne-am dus la peşteră am luat cu mine patru granate de mână, socotind că s-ar putea să ne fie de folos ca să spargem stânca. Cu astea o să gonesc eu, ia acuş, pe bandiţii de pe submarinul nostru. Şi dacă timonierul Plundow, care e de veghe, e om deştept, o să se lase afund când o vedea pe bandiţi luând-o la fugă.

   — Hm... e cam riscat lucru, dragă Brike, făcu Farrow, clătinând capul, dar nu ne rămâne altceva de făcut. Bine, fie !

   Brike dădu numai din cap, pe urmă făcu semn camarazilor săi să se dea niţel îndărăt ca să nu fie zăriţi de bandiţi. Se lăsă pe brânci şi începu să se târască devale pe potecă.

   Bandiţii ajunseră acum la turn. Încercară mai întâi cu ţipete şi înjurături să facă pe sentinelă să le dea drumul înăuntru, dar fiindcă nu le răspundea nimeni, se dădură niţel îndărăt şi patru inşi voinici puseră mina pe nişte, târnăcoape mari, ascuţite, cu gândul să spargă chepengul.

   Jan Brike, care se apropiase pe nesimţite până la vreo douăzeci de metri de ei, se ridică acum brusc în picioare. Scoase un răcnet sălbatec şi în timp ce bandiţii întorceau capul speriaţi, două din granate explodară deasupra lor.

   Efectul fu îngrozitor.

   Şase din ei se tăvăliră văitându-se pe jos, pe când ceilalţi alergară înspăimântaţi spre scăricica de frânghie care atârna de goeletă.

   Şi când celelalte două granate explodară şi ele, începură să se caţere înnebuniţi de groază, cu atâta repeziciune de parcă ar fi fost fugăriţi de diavoli.

   Plundow nu se clintise de la postul lui. Când auzi cele două detunări, lăsă submarinul afund. Bandiţii erau atât de uluiţi de cele petrecute încât nici nu le veni în gând să se slujească de tunurile lor.

   În vreme ce Jan Brike se întorcea în fugă la locul unde lăsase pe ceilalţi, submarinul dispăruse în apă.

   Bandiţii alergau zăpăciţi de colo până