vor râde vor fi tocmai aceştia. Nebunia dumneavoastră le va părea curioasă; căci vă vor considera puţin dement, acordându-vă totuşi destulă responsabilitate pentru a putea râde de dumneavoastră. Veţi putea suporta asta? Inima nu vi se va umple de ură atât de mare, încât să vă distrugă? Iată de ce mă tem.

  — Ei bine… şi dumneavoastră… şi dumneavoastră chiar… Mă mir că aveţi o părere atât de proastă despre oameni; cu ce dezgust îi judecaţi! replică Stavroghin cam plictisit.

  — Credeţi-mă! exclamă Tihon. Când vorbesc astfel despre oameni, îi judec în special după mine.

  — Să fie oare sufletul dumneavoastră ceva care se va delecta cu suferinţa mea?

  — Cine ştie? Poate că da. Ei da, se prea poate.

  — Ajunge! Spuneţi-mi totuşi ce vi se pare ridicol în atitudinea mea în această relatare? Ştiu eu însumi, dar vreau ca dumneavoastră să-mi arătaţi cu degetul. Vorbiţi-mi cu cel mai mare cinism posibil, căci sunteţi un mare cinic… Voi ăştia, oamenii sfinţi, sunteţi îngrozitor de cinici, voi înşivă nu ştiţi în ce măsură dispreţuiţi oamenii… Vorbiţi-mi cu toată sinceritatea de care sunteţi în stare. Vă repet încă o dată: sunteţi foarte original.

  — Există ceva ridicol faţă de oameni şi într-o oarecare măsură ceva fals până şi în intenţia admirabilei penitenţe pe care v-o impuneţi… fără să mai vorbim de forma în care vreţi s-o faceţi – tulbure, insuficient de hotărâtă, şovăitoare, probabil din cauza fricii… Oh! nu vă îndoiţi de victoria dumneavoastră! strigă el deodată revenindu-şi, aproape în extaz. Această formă va învinge (el arătă spre foi) cu condiţia să acceptaţi cu toată sinceritatea palmele şi scuipăturile… dacă le veţi suporta până la capăt. Pedepsirea cea mai infamă sfârşeşte întotdeauna prin a atinge cea mai înaltă glorie şi putere, dacă umilinţa este sinceră. Dar sunteţi capabil de o astfel de umilinţă? Ceea ce vă trebuie este umilinţă şi umilire. Trebuie să nu dispreţuiţi judecătorii dumneavoastră, ci să aveţi încredere în ei, ca în Biserică. Numai atunci îi veţi învinge şi îi veţi aduce prin pildă la dumneavoastră şi vă veţi uni cu ei în dragoste… Oh! dacă aţi fi în stare să înduraţi totul până la capăt! …

  — Spuneţi-mi, după părerea dumneavoastră, ce este ridicol în aceste foi?

  — De ce, de ce această grijă de ridicol? De ce această boală la dumneavoastră? strigă brusc Tihon, clătinând din cap.

  — Să lăsăm asta; arătaţi-mi mai bine ce este ridicol…

  — Urâţenia este cea care vă va ucide, şopti Tihon cu ochii plecaţi.

  — Urâţenia? Care urâţenie?

  — Urâţenia crimei. Este într-adevăr urâtă. În general, oricare crimă, cu cât se varsă mai mult sânge, cu cât este mai îngrozitoare, cu atât efectul ei este mai mare, cu atât este mai pitorească, am putea spune. Dar există crime ruşinoase, mârşave, a căror grozăvie se trage din josnicia lor…

  Tihon nu isprăvi.

  — Adică dumneavoastră consideraţi ridicolă atitudinea mea când sărutam mâinile unei mici spurcăciuni… apoi când tremuram de frică… şi restul. Vă înţeleg foarte bine. Şi vă temeţi pentru mine, fiindcă asta e urât, ticălos, nu, nu ticălos, ci ruşinos, ridicol. Şi credeţi că tocmai asta nu voi putea suporta?

  Tihon tăcea. Stavroghin păli, faţa lui se contractă.

  — Înţeleg acum de ce m-aţi întrebat dacă domnişoara din Elveţia este aici, şopti el pentru sine.

  — Nu sunteţi pregătit, nu sunteţi deloc călit, adăugă Tihon.

  — Ascultaţi, vreau să obţin propria mea iertare; iată scopul meu principal; scopul meu unic, declară deodată Stavroghin cu un entuziasm sălbatic. Asta este toată spovedania mea, tot adevărul, restul e minciună. Numai atunci, asta o ştiu bine, va dispărea vedenia. Iată de ce aspir la o suferinţă nemărginită, iată de ce o caut eu însumi. Nu mă descurajaţi, căci altfel voi muri de mânie! strigă el aproape involuntar.

  Acest elan fu atât de neaşteptat pentru Tihon, încât se sculă în picioare.

  — Dacă credeţi că vă puteţi ierta singur şi că veţi obţine iertarea pe această lume prin suferinţă, dacă căutaţi numai şi numai să obţineţi această iertare, oh! atunci aveţi o credinţă deplină, strigă Tihon cu bucurie. Cum aţi putut atunci să spuneţi că nu credeţi în Dumnezeu?

  Stavroghin păstra tăcerea.

  — Dumnezeu vă va ierta lipsa de credinţă, căci îl veneraţi pe Sfântul Duh fără să-l cunoaşteţi.

  — Nu poate să existe iertare pentru mine, spuse Stavroghin cu un aer sumbru. Stă scris în cartea dumneavoastră că nu există crimă mai mare decât să batjocoreşti „unul dintre aceşti copii mici”. Da, în această carte.

  Arătă Evanghelia.

  — La asta vă voi răspunde, replică Tihon cu un glas pătruns, că dacă veţi reuşi să vă iertaţi pe dumneavoastră înşivă, şi Hristos vă va ierta… Chiar dacă nu reuşiţi să vă împăcaţi cu dumneavoastră înşivă şi să vă iertaţi, chiar şi atunci el vă va ierta pentru intenţia dumneavoastră şi pentru marea suferinţă… Căci limbajul omenesc nu are cuvinte, nu are gânduri destule pentru a exprima toate căile Mielului până în ziua „când aceste căi ne vor fi dezvăluite în întregime”. Cine va măsura pe cel care depăşeşte orice măsură, cine va înţelege toată profunzimea sa?!

  Colţurile buzelor lui tremurară ca mai înainte şi o uşoară strâmbătură îi convulsionă faţa. Efortul fusese prea mare şi el plecă ochii.

  Stavroghin îşi luă pălăria de pe canapea.

  — Voi reveni în altă zi. Părea epuizat. Vom mai vorbi despre toate astea… A fost o imensă plăcere pentru mine să vorbim împreună… şi apreciez onoarea… şi sentimentele dumneavoastră. Credeţi-mă că acum înţeleg de ce unele persoane simt atâta afecţiune pentru dumneavoastră…

  — Chiar plecaţi? întrebă Tihon ridicându-se şi el, foarte surprins. Şi eu… Păru să şovăie. Voiam să vă fac încă o rugăminte… dar acum nu ştiu dacă… mă tem…

  — Vă rog.

  Stavroghin se reaşeză, tot cu pălăria în mână. Tihon se uită la această pălărie şi la ţinuta lui Stavroghin, o ţinută de om