tăcere Stavroghin, nu fără ciudă în glas. Poate că suferinţa mea nu este atât de mare pe cât am descris-o aici; de asemenea, se poate să mă fi autoacuzat prea mult, încheie el deodată.

  Tihon nu spuse nimic. Stavroghin, cu capul plecat, cufundat în meditaţia sa, păşea în lung şi în lat.

  — Şi persoana aceea tânără, cu care aţi întrerupt relaţiile în Elveţia, unde este acum? întrebă deodată Tihon.

  — Aici.

  O nouă tăcere se lăsă.

  — S-ar putea ca eu să vă fi minţit în ceea ce mă priveşte, repetă Stavroghin insistând. Nici eu nu ştiu bine… De altfel, chiar dacă provoc oamenii prin neruşinarea mărturisirii mele – pentru că aţi observat provocarea mea -, ce importanţă are asta? Asta şi trebuie. O merită din plin.

  — Cu alte cuvinte, vă este mai uşor să-i urâţi decât să acceptaţi mila lor.

  — Aveţi dreptate. Nu am obiceiul să fiu deschis, dar fiindcă am început… cu dumneavoastră, aflaţi că îi dispreţuiesc tot atât ca şi pe mine, tot atât, dacă nu mai mult, infinit mai mult. Niciunul dintre ei nu poate fi judecătorul meu… Am scris aceste prostii pentru că asta mi-a venit în minte, din cinism… Se poate chiar să fi minţit numai, într-un moment de furie.

  Se întrerupse subit, enervat, şi din nou roşi, fiindcă vorbise împotriva voinţei lui. Se apropie de masă, întorcând spatele lui Tihon, şi apucă un fragment din crucifixul rupt.

  — Răspundeţi la întrebarea mea, dar sincer, numai mie sau ca şi cum v-aţi vorbi dumneavoastră înşivă, noaptea. Dacă cineva v-ar ierta asta (el arătă spre foi), nu unul dintre cei pe care îi stimaţi sau de care vă temeţi, ci un necunoscut, un om pe care nu l-aţi cunoaşte niciodată, care v-ar ierta în tăcere în sinea lui, citind mărturisirea dumneavoastră, oare acest gând v-ar uşura sau v-ar fi indiferent? Dacă este prea penibil pentru amorul dumneavoastră propriu, nu-mi răspundeţi, dar gândiţi-vă…

  — Asta m-ar uşura, răspunse Stavroghin cu jumătate de glas. Dacă m-aţi ierta, asta mi-ar face mult bine, adăugă el foarte repede şi aproape în şoaptă, fără totuşi să se întoarcă de la masă.

  — Dar cu condiţia ca şi dumneavoastră să mă iertaţi.

  — Ce! A! da, asta e formula dumneavoastră mănăstirească. Urâtă umilinţă! Ştiţi, toate vechile voastre formule monahale nu sunt deloc frumoase. Dar dumneavoastră vă imaginaţi că sunt foarte frumoase. Izbucni într-un râs nervos. Într-adevăr, nu ştiu deloc de ce mă aflu aici, adăugă el întorcându-se deodată. A! da, sunt distrus… Spuneţi, asta costă chiar douăzeci şi cinci de ruble?

  — Nu vă faceţi griji cu asta, spuse Tihon.

  — Sau cincizeci? De ce să nu mă îngrijorez? Pentru care motiv aş veni să vă distrug obiectele şi pentru ce m-aţi iertat de această pagubă? Poftim, iată cincizeci de ruble. Scoase banii din buzunar şi îi puse pe masă. Dacă nu vreţi să-i luaţi pentru dumneavoastră, luaţi-i pentru săraci, pentru biserică… Se întărâtă din ce în ce mai mult. Ascultaţi, vă voi spune adevărul: vreau ca dumneavoastră să mă iertaţi şi încă unul alături de dumneavoastră şi un al treilea, dar ca toţi, toţi să mă urască.

  — Aţi fi capabil să suportaţi în deplină umilinţă mila generală?

  — Nu, nu aş putea. Nu vreau mila tuturor. De altfel, această chestiune este lipsită de sens: ea nu poate exista, această milă. Ascultaţi, eu nu vreau să aştept, voi publica aceste foi… nu încercaţi să mă convingeţi… Nu pot să aştept, nu pot.

  Era scos din sărite.

  — Mă tem pentru dumneavoastră, spuse Tihon aproape timid.

  — Vă temeţi că nu pot să rezist? Că nu voi putea suporta ura lor?

  — Nu, nu numai ura lor.

  — Dar ce altceva?

  — Râsul lor.

  Rosti aceste cuvinte foarte încet, parcă fără voia lui.

  Nefericitul nu se putuse stăpâni şi începuse să vorbească despre ceea ce ar fi fost bine să tacă; ştia de altfel că ar fi fost preferabil să tacă. Stavroghin se tulbură, îngrijorarea îi apăru pe faţă.

  — Presimţeam asta. Deci în timp ce citeaţi „documentul” meu v-am apărut drept un personaj comic? Nu vă speriaţi, nu vă tulburaţi. Mă aşteptam la asta.

  Într-adevăr, Tihon era încurcat; încercase să se explice cât mai repede, dar nu făcuse decât să strice şi mai mult lucrurile.

  — Pentru a realiza astfel de acţiuni, liniştea morală este indispensabilă; chiar în suferinţă trebuie păstrată o înaltă seninătate… or, în zilele noastre seninătatea morală lipseşte. Pretutindeni nu sunt decât discuţii şi certuri. Oamenii nu se înţeleg mai bine între ei ca pe vremea turnului Babel.

  — Toate astea sunt foarte plicticoase! Ştiu asta. S-a mai spus de mii de ori, îl întrerupse Stavroghin.

  — De altfel, nici nu v-aţi atins scopul, continuă Tihon, trecând direct la problemă. Din punct de vedere juridic sunteţi aproape inatacabil. Este primul lucru asupra căruia vi se va atrage atenţia, zeflemisindu-vă. Apoi, mulţi se vor arăta uimiţi; cine va înţelege adevăratele cauze ale spovedaniei dumneavoastră? Vor face înadins ca să nu fie înţelese, căci asemenea fapte sunt temute; sunt întâmpinate cu groază, sunt detestate şi li se va răspunde prin răzbunare: omenirii îi place noroiul ei şi nu vrea să fie răscolit. De aceea nu va trece mult timp şi lumea va lua această chestiune în derâdere; căci oamenii rezolvă cel mai uşor aceste lucruri cu glume.

  — Vorbiţi mai desluşit. Spuneţi tot, stărui Stavroghin.

  — Fireşte, la început ei îşi vor exprima oroarea, dar această oroare va fi mai curând simulată decât sinceră şi nu va avea drept scop decât să satisfacă convenienţele. Ele nu vorbesc de sufletele curate; acestea vor fi îngrozite, dar ele se vor acuza şi vor tăcea şi deci nu se vor face observate. Ceilalţi, oamenii de lume, nu se tem decât de ceea ce le ameninţă în mod direct interesele. Odată trecută prima mirare, prima teroare convenţională, primii care