un mic crucifix de fildeş, începu să-l învârtească între degete şi, deodată, îl rupse în două. Surprins, îşi reveni şi-i aruncă lui Tihon o privire perplexă; dar deodată buza lui superioară tremură, ca şi când ar fi fost jignit şi se pregătea să arunce o orgolioasă sfidare.

  — Credeam că îmi veţi spune ceva serios. Pentru asta am venit, spuse el cu jumătate de glas, ca şi când ar fi făcut un efort cumplit să se stăpânească; aruncă pe masă crucifixul rupt. Tihon plecă repede ochii.

  — Acest document exprimă în mod direct nevoia unei inimi rănite mortal; aşa trebuie să-l interpretez? întrebă el cu insistenţă şi aproape cu înflăcărare. Da, este nevoia firească de pocăinţă care v-a cuprins. În aşa măsură v-a impresionat suferinţa unei fiinţe pe care aţi jignit-o, încât pentru dumneavoastră acest lucru a devenit acum o chestiune de viaţă sau de moarte; deci există o speranţă pentru dumneavoastră şi acum urmaţi adevărata cale, pregătindu-vă să primiţi în faţa tuturor pedeapsa ruşinii. Vă adresaţi judecăţii Bisericii, cu toate că nu credeţi în Biserică. Vă înţeleg bine oare? Se pare că îi urâţi de pe acum şi îi dispreţuiţi pe toţi cei care vor citi ceea ce stă scris acolo; se pare că le aruncaţi o sfidare.

  — Eu! Să le arunc o sfidare?

  — Nu v-a fost ruşine să vă mărturisiţi crima; de ce vă este ruşine să vă pocăiţi?

  — Mie! Mie mi-e ruşine?

  — Da, vă e ruşine şi vă e frică.

  — Mi-e frică?

  Stavroghin avu un râs convulsiv şi din nou buza superioară îi tremură.

  — Să se uite la mine, spuneţi. Dar dumneavoastră cum să vă uitaţi la ei? Aşteptaţi de pe acum ura lor pentru a le răspunde cu o ură şi mai mare. Unele pasaje din spovedanie sunt subliniate chiar de stilul dumneavoastră. Aveţi aerul că vă admiraţi propria psihologie şi profitaţi de lucrurile neînsemnate pentru a uimi cititorul prin insensibilitatea, prin cinismul dumneavoastră, pe care poate nici nu-l aveţi. Pe de altă parte, patimile murdare şi trândăvia v-au făcut într-adevăr insensibil şi prost.

  — Prostia nu e un viciu, rânji Stavroghin, pălind.

  — Uneori este un viciu, continuă Tihon, înflăcărat şi inexorabil. Rănit de moarte de vedenia care vă apare în prag, păreţi totuşi să nu vedeţi – în acest document – în ce constă crima pe care aţi comis-o şi de ce trebuie să vă fie ruşine în faţa oamenilor cărora le cereţi să vă judece: este oare din pricina insensibilităţii în faţa crimei sau a terorii pe care aţi resimţit-o? La un anumit moment vă grăbiţi chiar să asiguraţi cititorul că gestul de ameninţare al fetiţei nu vi se mai părea ridicol, ci mortal. Dar oare într-adevăr el vi s-a putut părea ridicol, fie chiar pentru o clipă? Da, aşa vi s-a părut, garantez.

  Tihon tăcu; vorbea ca o persoană care a renunţat să se stăpânească:

  — Vorbiţi, vorbiţi! stărui Stavroghin. Sunteţi iritat şi… mă certaţi. Asta îmi place din partea unui călugăr. Dar iată ce mă miră: au trecut zece minute de când discutăm de asta (el arătă foile), şi cu toate că mă certaţi, nu văd la dumneavoastră nici un semn deosebit de dezgust, de ruşine… nu sunteţi dezgustat şi vorbiţi cu mine de la egal la egal.

  Coborâse vocea şi cuvintele „de la egal la egal” păruseră să ţâşnească de pe buzele lui, fără să se fi gândit la ce spunea. Tihon îl privea atent.

  — Mă uimiţi, spuse el după o tăcere, pentru că vorbele vă sunt sincere, văd asta, şi în acest caz… eu sunt vinovat faţă de dumneavoastră. Aflaţi deci că am fost nepoliticos şi dezgustat, dar că în setea dumneavoastră de pocăinţă nici n-aţi observat asta, cu toate că aţi observat nerăbdarea mea pe care aţi numit-o „ceartă”. Dar consideraţi că meritaţi un dispreţ infinit mai profund, iar cuvintele „de la egal la egal”, cu toate că au fost pronunţate involuntar, sunt cuvinte frumoase. Nu vă voi ascunde: mă îngrozeşte această mare forţă trândavă care nu se manifestă decât în infamii. Nu degeaba te transformi într-un străin; o pedeapsă îi urmăreşte pe toţi cei care se dezlipesc de pământul natal; plictiseala şi trândăvia îi asaltează chiar dacă ei caută acţiunea. Dar creştinismul admite responsabilitatea, indiferent în ce mediu trăieşti. Dumnezeu nu v-a privat de inteligenţă; gândiţi-vă singur: dacă puteţi să vă puneţi întrebarea: „Sunt sau nu sunt răspunzător de actele mele?” înseamnă implicit că sunteţi responsabil. Este cu neputinţă ca ispita să nu se strecoare în lume, dar vai de acela prin care se strecoară. De altfel, în ceea ce priveşte… greşeala dumneavoastră, mulţi acţionează cum aţi făcut dumneavoastră, dar continuă să trăiască în pace şi linişte şi merg până la a considera aceste greşeli ale tinereţii ca fiind inevitabile. Există bătrâni care răspândesc deja miros de mormânt, dar care păcătuiesc şi se consolează cu voie bună. Lumea este plină de asemenea grozăvii. Dumneavoastră cel puţin aţi resimţit toată adâncimea ei: la un asemenea grad este extrem de rar.

  — N-o să vă apucaţi acum să mă stimaţi după citirea acestor foi! rânji Stavroghin. Dumneavoastră… onorabile părinte Tihon – am mai auzit lucrul acesta – n-o să ştiţi să fiţi un bun duhovnic, continuă el cu un surâs forţat. Sunteţi criticat pe-aici. Se spune că îndată ce descoperiţi în păcătos puţină umilinţă, puţină sinceritate, cădeţi imediat în admiraţie, sunteţi gata să vă căiţi, să vă umiliţi şi să vă aruncaţi în faţa… celui ce se căieşte.

  — Nu voi răspunde direct la asta, dar este cert că eu nu ştiu să mă adresez oamenilor. A fost întotdeauna marele meu defect, suspină Tihon şi cu o astfel de simplitate, încât Stavroghin îl privi zâmbind. Cât despre acestea – şi se uită la foi -, cu siguranţă că nu poate să existe o crimă mai atroce, mai teribilă decât aceea pe care aţi comis-o.

  — Să n-o mai măsurăm cu cotul, spuse după o